Materialismul de consum și speranța creștină (I)

Discordia particulară din cadrul criticii sociale moderne se manifestă în mod clar în răspunsurile radical contradictorii cu care opinia dominantă a reacționat la cele două evenimente care au fost percepute în 1986 ca fiind cele mai dure provocări morale pentru societatea noastră. Primul a fost nenorocirea de la Cernobîl. Cei care ar putea fi considerați luminați nu au putut descrie pericolul acestor evenimente în termeni suficient de drastici. Ei trebuiau să vadă o amenințare colosală care se profila asupra tuturor ființelor vii și numai abandonarea completă a energiei atomice putea fi răspunsul corect la aceasta. Celălalt eveniment a fost avansarea rapidă a boli virale SIDA. Nu există nicio îndoială că mult mai mulți oameni se vor îmbolnăvi și vor muri de SIDA decât au murit deja în urma accidentului de la Cernobîl și că pericolul reprezentat de acest nou flagel al omenirii se află mai aproape de ușa fiecărui individ decât pericolul prezentat de centralele nucleare. Cu toate acestea, oricine îndrăznește să spună că omenirea ar trebui să se abțină de la acea permisivitate sexuală excesivă care conferă SIDA puterea sa efectivă este pus pe tușă ca un obscurantist pierdut din cauza atitudinii sale publice. O astfel de idee nu poate fi decât deplânsă și trecută sub tăcere de către luminații de astăzi. Din toate acestea reiese că există astăzi tipuri de critică socială permise și interzise. Tipul permis nu merge însă mai departe de pragul judecăților fundamentale ale societății, care nu pot fi puse în discuție.

Problemele morale ale timpului nostru – o încercare de diagnosticare

Tema pe care am ales-o necesită cu siguranță genul de reflecție care nu se lasă intimidată de un asemenea tabu. Cu siguranță, ar fi o răsturnare de situație incorectă să privim societatea noastră, și situația sa morală per ansamblu, doar în nuanțe de gri întunecat. Nu trebuie să ne lăsăm influențați de datoria superficială la optimism impusă de anumite tendințe. Dar cu atât mai puțin nu ar trebui să cedăm tentației de a ignora elementele pozitive din alcătuirea timpului nostru. Firește, nu ne putem propune aici să facem o prezentare exhaustivă a iamginii morale pe care o aruncă epoca noastră. Reflecția noastră își propune să localizeze ceea ce este solidar și vindecător, acea linie directoare de bază prin care se poate trăi prezentul și, astfel, se poate descuia ușa spre viitor. Ne întrebăm despre elementele caracteristice ale timpului nostru pentru a putea afla ce împiedică accesul la calea cea bună și ce îl ajută. Și astfel, nu vorbesc în această primă parte a analizei mele despre defecte sau virtuți, care au existat întotdeauna și probabil că vor exista întotdeauna. Este vorba mai degrabă de semnele caracteristice ale timpului nostru. În ceea ce privește partea negativă, două elemente ne atrag atenția, elemente care nu aparțin la fel de mult altor epoci: terorismul și drogurile. În sens pozitiv, există o puternică conștiință morală care își exercită influența, o conștiință care se concentrează în mod esențial pe valorile din sfera socială: libertatea celor oprimați, solidaritatea cu cei săraci și defavorizați, pacea și reconcilierea.

Problema drogurilor

Să încercăm să analizăm aceste fenomene cu o privire mai atentă. Îmi amintesc o discuție pe care am avut-o cu mai mulți prieteni în casa lui Ernst Bloch. Discuția ajunsese din întâmplare la problema drogurilor, care atunci – sfârșitul anilor 1960 – începea să își facă apariția. Cineva a întrebat cum se poate ca această tentație să apară brusc și de ce, de exemplu, se pare că nu a apărut în Evul Mediu. Toată lumea a fost de acord că nu ar fi suficient să se răspundă că zonele de cultivare de atunci erau pur și simplu prea îndepărtate. Fenomene precum apariția abuzului de droguri nu pot fi explicate prin astfel de circumstanțe superficiale. Ele își au originea în nevoi sau dorințe mai profunde, de care depinde și problema ulterioară de a le împlini pe acestea. Și astfel am îndrăznit să susțin teza că, în mod evident, nu exista atunci acel gol spiritual care se caută a fi umplut cu droguri; sau, cu alte cuvinte, setea inimii, a omului interior, a găsit atunci un răspuns care făcea ca drogurile să fie inutile. Îmi amintesc încă indignarea și șocul cu care a reacționat doamna Bloch la această sugestie. Din viziunea asupra istoriei pe care i-o dăduse materialismul dialectic, era aproape un sacrilegiu ca ea să creadă că epocile trecute ar fi putut fi superioare celei de acum în chestiuni foarte importante.

În Evul Mediu, care a fost o perioadă de opresiune și prejudecăți religioase, era imposibil ca masele defavorizate să trăiască o viață mai fericită și mai armonioasă decât în epoca noastră, care a avansat deja o anumită distanță pe drumul eliberării. Întreaga logică a „eliberării” s-ar prăbuși astfel. Cum se explică atunci acest proces? Întrebarea a rămas fără răspuns în acea seară.

Ținând cont de faptul că nu subscriu la viziunea materialistă a lumii, susțin că teza mea de atunci încoace a fost din ce în ce mai mult justificată. Dar ea trebuie să fie concretizată. În această privință, gândirea lui Ernst Bloch ar putea oferi oricând un început util. Pentru Bloch, lumea datelor reale este rea. Principiul speranței înseamnă că omul se opune energic acestora. El se recunoaște ca fiind obligat să depășească lumea rea a datelor reale pentru a crea o lume mai bună. Aș spune că abuzul de droguri este o formă de protest împotriva realității. Cel care recurge la droguri refuză să se împace cu lumea reală. El caută o lume mai bună. Drogurile sunt rezultatul disperării față de o lume care este trăită ca o închisoare construită din date în care omul nu poate rezista mult timp. Firește, aici intră și multe alte lucruri: căutarea aventurii, urmarea mulțimii, afacerile traficanților și așa mai departe. Dar miezul este totuși revolta împotriva unei realități percepute ca o închisoare. Marea „călătorie” pe care oamenii o caută în droguri este o pervertire a misticismului, deformarea dorinței umane de nemurire, un „nu” la imposibilitatea de a depăși imanentul și încercarea de a cuprinde limitele propriei ființe în etern. Aventura răbdătoare și umilă a ascetismului, care, pas cu pas, urcă mai aproape de Dumnezeul care coboară în întâmpinarea omului, se vede înlocuită de puterea magiei – adică de cheia magică a drogurilor –, calea morală și religioasă este lăsată deoparte pentru cea a tehnologiei. Drogurile sunt pseudomistica unei lumi care nu mai crede, dar care nu se mai poate elibera de dorul sufletului de paradis. Drogurile sunt, așadar, un semnal de alarmă cu reverberații profunde: ele nu numai că dezvăluie vidul din societatea noastră, pe care instrumentele sale nu-l pot remedia, ci indică o dorință interioară a omului, care izbucnește într-o formă pervertită dacă nu-și găsește adevărata satisfacție.

Un discurs de Benedict al XVI-lea în 1988