Mama Inocentului

Léon Cogniet pictează scena uciderii inocenților. Și dacă nu este cea mai frumoasă pictură a evenimentelor Sărbătorii Nașterii, cu siguranță este dintre cele mai bântuitoare.

O mamă terifiată se înghesuie într-un colț întunecat. În timp ce își ține răsuflarea, înăbușă plânsul sugarului pe care îl strânge la piept. În jurul lor se dezlănțuie haosul generat de măcelul nevinovaților Betleemului.

Majoritatea picturilor acestei scene o transformă într-un peisaj al haosului generalizat, al sângelui și al morții. Cogniet se concentrează pe agonia sfâșietoare a unei singure mame. Povestea poporului diluează drama individului, după cum diluate în culoare sunt restul detaliilor din scena tabloului. Însă povestea individului, a acestei mame singulare, face drama usturător de personalizată.

Femeia e pietrificată, aproape ca nevasta lui Lot. Groaza de pe chip ne face să ne-o imaginăm mai nemișcată în realitate decât în tabloul pictorului. Pruncul îi strălucește în brațe, cu o figură aproape angelică.

Desculță, vulnerabilă, mama își învelește pruncul, știind că nu mai are unde să fugă. Și-ar face culoarea hainelor una cu cea a zidului, și-ar dori să dispară. Ascunzătoarea este prea superficială oricum, e încolțită și fără scăpare. Idealismul frumuseții mamei este umbrit de realitatea crudă a vieții, de o disperare abisală.

Fața ei… ochii mari ieșiți din orbite comunică mai mult decât orice vorbe. Comunică despre privitor. Cine ești tu, privitorule, potrivit ochilor ei?

Poți fi un soldat al lui Irod, îngerul morții pruncului ei. Ai găsit-o și e sfâșiată de spaimă. Ar fugi să n-o mai vezi și nu are unde, ar fugi după zid, dar o va prinde celălalt soldat.

Cogniet te face parte din masacru, te acuză de complicitate, te acuză de crimă. Ești un ucigaș de nou-născut.

Sau poți fi un personaj neutru care a descoperit-o, un simplu locuitor al Betleemului. Te imploră să nu fie dată în vileag, să nu fie trădată. Te roagă să nu strigi: „Am găsit-o! Aici e! Veniți aici!”. Te roagă să te uiți în altă parte, ca nu cumva soldatul lui Irod, care-și pune mâna streașină în fața soarelui, sa te vadă că o vezi. Te roagă s-o protejezi, să-i sugerezi altă ascunzătoare, pentru că asta e naivă.

Cogniet îmi cere să mă examinez în lumina ochilor acestei mame. De ce ar fi atât de speriată de mine? Îmi este frică mie de Irod, sau mai degrabă aș ajuta-o să-și scape pruncul? Aș fi gata s-o ajut? S-o ascund? Aș fi gata să-i ucid pruncul?

Irozii continuă să fie paranoici. Puterile continuă să se confrunte, scaunele continuă să fie dorite, obiectivele lipsite de scrupule trebuie îndeplinite, iar de nevoiași și desculți facem deseori abstracție.

De Crăciun, să nu uităm de privirea acestei mame, de nevoia de ajutor a multora. Iar dacă privirea mamei nu e destul, Cogniet mă îndeamnă să mă uit în ochii pruncului ei.