Mai vrem trezire?

Vorbim adeseori despre nevoia unei treziri spirituale. Poate că nu mai vorbim atât de des cum o făceam odinioară, dar subiectul apare totuși constant în discuțiile noastre despre starea bisericii. Susținem sus și tare că dorim ca aceasta să se petreacă. O trezire spirituală implică însă tocmai opusul atitudinii ginerilor lui Lot. Pentru aceștia, păcatul și judecata erau o glumă bună. Vestea despre judecata iminentă nu le mișca nici picioarele și nici inima. Atunci când trezirea spirituală apare însă, primul semn este că oamenii încep să își ia în serios propriul păcat. Încep să îl plângă, se pocăiesc și aleargă la Dumnezeu pentru a găsi o dezlegare. Cu alte cuvinte, iau în serios problema păcatului și a judecății, motiv pentru care pun cel mai mare preț pe salvarea oferită de Dumnezeu. Cele două atitudini merg întotdeauna mână în mână.

Există multe astfel de exemple pe paginile Scripturii. Pe vremea împăratului Iosia, se găsește Cartea Legii. Când viața acestuia este confruntată de Carte, împăratul se îngrozește și caută călăuzire profetică pentru a ști ce are de făcut. Domnul îl cruță tocmai pentru că „i s-a mișcat inima”. Pe vremea lui Ioan Botezătorul, oamenii coboară de bună voie în Iordan, mărturisindu-și păcatele. În ziua Coborârii Duhului Sfânt, adunarea, cercetată de predica apostolului Petru, rămâne „străpunsă la inimă” și cere o soluție: „Fraților, ce să facem?”

Adeseori ne imaginăm trezirea spirituală doar ca o stare de euforie spirituală, ca un fel de experiență spirituală mai efervescentă, mai intensă decât de obicei. Primul semn al apariției unei treziri spirituale are de-a face cu apariția lacrimilor de pocăință. Acesta nu doar pentru cei din afara bisericii, ci în primul rând pentru cei dinlăuntru. Aceasta este, în cele din urmă, o lucrare pe care o inițiază și o susține Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, motiv pentru care multe din sforțările „de a produce” o trezire spirituală „după rețetă”, „în pași”, rămân sforțări inutile, mai mult (cel mai adesea!) sau mai puțin ridicole.