Mai există încă speranță …

Astăzi m-am uitat din curte spre cele două sate care se văd la distanță și încă cea mai înaltă clădire este turla Bisericii. În timpul acestui război, și într-un sens rău, dar și într-un sens bun, Europa, cu tot ce este al ei, a arătat că încă n-a ieșit din pronaos. Binecuvîntarea armelor de către mitropoliții și episcopii ruși este una, dar cultura creștină a ospitalității arătată de români, bulgari, moldoveni, polonezi, arată o prezență a spiritului Evangheliei în fibra acestor popoare. Mărturisesc pentru a nu știu cîta oară surpriza pe care ne-au făcut-o conaționalii noștri prin modul în care s-au raportat la străin.

Dar am mai observat ceva, cu toată admirația pentru toți factorii implicați: nu am putut să nu observ prezența remarcabil mai mare a organizațiilor creștine în administrarea problemelor refugiaților în comparație cu ong-urile, organizațiile, structurile care declară distanță față de valorile creștine. Mergeți pe graniță și treceți printre oameni. Întrebați-i de ce fac asta? Care sînt motivațiile? Întrebați-i, dacă puteți, pe ucraineni care este profilul celor care i-au primit? Să se facă studii, statistici, dacă trebuie, dar afirm cu toată convingerea că proporția celor implicați este pe departe în favoarea creștinilor.

De asemenea, și aici recunosc, sînt subiectiv: este adevărat că evanghelicii în România sînt o minoritate nesemnificativă pentru alte proiecte, fie acestea politice sau economice, dar în acest caz, tot a cincea persoană, care era activă în primirea și administrarea problemelor legate de refugiați, era din mediul evanghelic. Da, în primele zile a fost o aglomerație din care nu puteai deosebi bine tipul de ethos al celor implicați. Mai apoi, cînd entuziasmul a mai scăzut, cînd au apărut primele articole cu ucraineni în mașini de lux și cu milioane de dolari și zeci de mii de euro la graniță, lucrurile s-au decantat. Cei care au rămas mai mult pe poziții și cei care continuă să facă incursiuni în interiorul Ucrainei sînt în bună parte mînați de motive misionare, așa cum sînt acestea înțelese în mediul evanghelic.

Veți spune că țin partea ”sectei” mele. Da, de data aceasta țin să spun aceste lucruri, pentru că măcar din cînd în cînd trebuie să remarcăm lucrurile bune și contribuția pe care această minoritate o aduce în societatea românească și nu numai. Din cînd în cînd, cu toată dragostea creștină pentru toți închinătorii la Cristos și cu tot ecumenismul generat de lucrurile care ne leagă, trebuie să celebrăm ceea ce este remarcabil. Am prieteni pastori care s-au dus ei înșiși cu transporturile pînă în inima Ucrainei, riscîndu-și viața. Acolo nu s-au împiedicat de reprezentați ai ONG-urilor liber cugetătoare și nici atît de mulți reprezentanți ai majorității n-au fost prezenți la necaz, în ajutorul fraților lor de credință, așa cum proporția statistică o cere.

M-a mai surprins încă un lucru: modul în care s-au implicat în toate acestea o generație pe care o credeam pierdută pentru totdeauna pe computere și în lumea jocurilor electronice. Au ieșit la suprafață ca semințele care rodesc floare primăvara, cu o forță și o rezistență greu de imaginat. Cunosc tineri de 20-30 de ani care dorm cîte 4-5 ore pe noapte și lucrează neobosiți, transportînd refugiați, uneori pe sute de kilometri. Un fost student de-al meu a plecat din Chișinău cu o familie de refugiați, i-a adus pînă la Oradea, a dormit trei ore, după care a plecat din nou să mai facă un drum.

Ce arată acest lucru? Modul în care Evanghelia iubirii și a păcii poate acționa în momente de criză, modul în care motivațiile creștine sînt mai adînc înrădăcinate în noi decît am crezut. Cînd a eșuat Referendumul de acum doi ani am crezut că profeția lui Aram Frenkian s-a împlinit. România a ieșit și ea din umbra Bisericii. Iată că încă nu s-a întîmplat și este foarte probabil ca următoarele crize care urmează acestui război să ne readucă la picioarele lui Cristos.

Marius David Cruceru, pentru Edictum Dei

Sursa foto: Photo by Kevin Bückert on Unsplash