Magistrala către utopie – Despre alegerile cu care se confruntă Occidentul (3)

Unele dintre eseurile acestei colecții sunt pline de duh – “Hobbies”, de exemplu, și “Painting as a Pastime”. Unele conțin reflecții istorice, presărate cu observații politice. Însă cel puțin două se îndreaptă în direcția răscrucilor întunecate pe care le schițează Churchill: “Shall We All Commit Suicide?” și “Fifty Years Hence”. Ambele sunt profetice într-un mod remarcabil. Churchill speculează asupra laturii morale a dezvoltării tehnologice, o dezvoltare care accelerase brusc în timpul vieții părinților săi. Churchill dezvoltă pe larg două lucruri: implicațiile tehnologiei moderne în război și implicațiile politice ale acesteia, mai ales în mâinile despoților totalitari, care încep prin anularea presupoziției morale centrale a creștinismului, aceea că individul are o valoare morală – Thomas Jefferson ar fi spus “inalienabilă” – intrinsecă.

“Povestea rasei umane este războiul”, recunoaște Churchill. Într-adevăr, specia noastră nu este cunoscută pentru calitățile ei pacifiste. Însă nu s-a întâmplat niciodată, până în secolul al XX-lea, ca “războiul să înceapă cu adevărat să intre pe făgașul său de potențial distrugător al rasei umane.” Acest potențial a fost lăsat moștenire omenirii de către știință. Scriind în 1920, Churchill a prevăzut întreg meniul de inovație marțială a secolului al XX-lea. Își imaginează dezvoltări extraordinare în comunicare – telefoane fără fir, de exemplu, despre care sugerează că vor face întâlnirile față în față inutile – cât și dezvoltări teribile în domeniul războiului chimic și biologic. Scrie, de asemenea, despre realizări în mobilizare, logistică și putere cinetică brută. Cât de extraordinar este că “astăzi e deja posibil să controlezi cu exactitate de la bordul unui crucișător de linie sute de mii de oameni sau să declanșezi o mină capabilă să distrugă într-o secundă munca de mii de ani a oamenilor.”?

Churchill anticipează puterea teribilă a energiei nucleare. Nu ar fi posibil, întreabă el, ca într-o zi, un dispozitiv de mărimea unei portocale să distrugă un bloc întreg sau să “detoneze un oraș întreg dintr-o singură lovitură”? Adevărul este, scrie el, că “Omenirea nu a mai fost niciodată în această poziție. Fără să fi avansat considerabil în virtute sau să fi avut parte de o călăuzire mai înțeleaptă, a pus pentru prima dată mâna pe uneltele prin care își poate înfăptui negreșit propria exterminare.”

Churchill a înțeles, de asemenea, posibilitățile teribile inerente manipulării genetice: “progrese înfiorătoare… chiar la îndemâna noastră, în reproducerea ființelor umane și în modelarea naturii umane.” Nu va fi posibil în scurt timp, de exemplu, să producem oameni care sunt “dezvoltați fizic admirabil” dar a căror “înzestrare mentală este pipernicită în anumite direcții”? “Civilizația creștină” respinge astfel de perspective, spune Churchill, însă “nu există nimic în filozofia comuniștilor care să prevină creația acestora.”

În anumite feluri, acestea sunt lucruri obișnuite ale vieții moderne. Însă Churchill înțelegea că problema nu era doar dezvoltarea de noi instrumente tehnologice de distrugere și înrobire, ci o atitudine schimbată față de umanitatea însăși. În cartea sa, “Abolirea Omului”, din 1943, C.S. Lewis subliniază acest lucru. Știința înseamnă “cucerirea naturii”, ne spune Lewis. Însă fiecare victorie crește domeniul a ceea ce numim “doar natură”, adică a ceva ce trebuie stăpânit. “Stă în puterea omului să se trateze pe sine ca pe un simplu ‘obiect natural’ și propriile judecăți ca material brut pentru manipulare științifică, care poate fi alterată după bunul plac.”

Dezvoltările morale înfricoșătoare pe care scriitori diferiți, precum C.S. Lewis, Churchill și Christopher Dawson le-au anticipat, au dat rod otrăvit doar cu recentele inovații tehnice. Însă atitudinile, modul de a privi natura și omul pe care-l presupune o astfel de dezvoltare își au rădăcinile în revoluțiile intelectuale ale secolelor al XVI-lea și XVII-lea, revoluțiile “noii științe” a lui Copernic și Galileo, Bacon, Newton și Descartes. Prin captarea libertății de autodeterminare, omenirea a început să-și susțină libertatea de a prelua controlul asupra naturii.

Ar fi dificil să supraestimezi importanța acestei schimbări. Încă din timpul lui Aristotel, știința a fost în general o chestiune contemplativă, adevărul era conceput ca o ordine imuabilă pe care omul se străduia să o zărească. Însă în era modernă, știința a devenit agresivă fundamental, inseparabilă de proiectul de a pune stăpânire și a manipula natura – inclusiv natura umană – potrivit proiectelor omului. În loc să accepte secretele naturii, omul se străduiește să reconstruiască aceste secrete prin intervenție activă. Declarația renumită a lui Francis Bacon, “cunoașterea este putere”, caracterizează această nouă abordare.

Lewis face observația captivantă că “există ceva care unește magia și știința aplicată, în timp ce le separă pe amândouă de ‘înțelepciunea’ veacurilor trecute”. Apoi adaugă: “Pentru înțelepții de demult, problema principală era cum să armonizeze sufletul cu realitatea, iar soluția a fost cunoașterea, auto-disciplina și virtutea. Pentru magie și știința aplicată, deopotrivă, problema este cum să supună realitatea dorințelor omului: soluția este o tehnică; iar atât magia, cât și știința, prin practicarea acestei tehnici, sunt gata să facă lucruri care până în prezent erau privite ca dezgustătoare sau necuviincioase – cum ar fi dezgroparea și mutilarea morților.”

Lewis îl compara pe Bacon cu dr. Faust a lui Marlowe, a cărui scop suprem nu era cunoașterea (după cum se pretinde uneori), ci puterea. “Un magician priceput”, se laudă Faust, “este un dumnezeu puternic”.

Nicăieri nu a fost această abordare cristalizată mai dramatic sau cercetată mai sistematic decât în filozofia lui Descartes, care poate fi considerat arhitectul științei moderne. Într-un pasaj faimos de la sfârșitul operei “Discurs asupra metodei” (1637), Descartes anunță o “filozofie practică” care, spre deosebire de filozofia speculativă a scolasticii, “ne va arăta energia și acțiunea focului, aerului, stelelor, cerurilor și a tuturor celorlalte corpuri din mediul nostru, la fel de distinctiv precum cunoaștem meșteșugurile diferite ale artizanilor noștri, fiind în stare să le aplicăm în același fel tuturor întrebuințărilor corespunzătoare și, astfel, să devenim stăpâni și proprietari ai naturii.”

Să devenim “stăpâni și proprietari ai naturii”: acesta este scopul. Aici exponentul cunoașterii nu mai este o teorie adecvată, ci înseamnă putere și control. Precum artizanul, cunoaștem deplin atunci când știm să producem. Printre beneficiile pe care Descartes și le-a imaginat din noua sa filozofie s-a numărat și un medicament mai eficace: prin înțelegerea principiilor naturii, a scris Descartes, putem spera să controlăm natura fizică a omului, eliberându-l de “o infinitate de boli ale trupului și a minții, poate chiar și de infirmitățile bătrâneții”.

Succesul incredibil al științei și tehnologiei moderne – inclusiv a tehnologiei medicale moderne – subliniază puterea și adevărul unor părți ale viziunii lui Descartes. Ceea ce numim lume modernă este, într-un sens mai profund, o lume carteziană, o lume în care omenirea a exploatat principiile enumerate de Descartes pentru a-și reface realitatea după propriul chip.

După cum Churchill, C.S. Lewis și alții au avertizat, există o latură întunecată a acestei măiestrii. Tot mai mult ne confruntăm cu frica – în ciuda abilităților tehnice – că umanitatea poate fi înrobită de dominația ei asupra naturii. “Dacă omul alege să se trateze pe sine ca materie primă, atunci materie prima va fi”. Această frică nu se limitează la efectele științei, la arsenalul letal de arme și poluanți pe care ingeniozitatea umană le-a împrăștiat pe fața pământului. La fel de temută (dar mai subtilă) este criza valorilor, la precipitarea cărora știința modernă a contribuit. Devotați idealului obiectivității, de a trata totul ca “materie primă”, știința modernă cere ca lumea să tacă când vine vorba de “valori”, de însemnătate în orice sens omenesc, deoarece presupune ca experiențele zilnice să se reducă la limbajul fantomatic și lipsit de valori ale calităților primare și ale formulelor matematice. În timp ce acest limbaj a dat omului o mare putere asupra lumii, nu-i poate vorbi despre locul său în aceasta.

Astfel, după cum Nietzsche a văzut cu o claritate surprinzătoare, cealaltă latură a angajamentului nostru față de idealul adevărului obiectiv este nihilismul. “Toată știința”, scrie Nietzsche în “Genealogia moralei”, “are în prezent scopul de a descuraja omul din a avea respectul din trecut pentru el însuși, ca și cum acesta nu a fost altceva decât o vanitate bizară.” Din moment ce adevărul pentru Nietzsche – și pentru noi, deopotrivă – înseamnă în primul rând adevăr științific, obiectiv, oricăror lucruri care ne leagă de lume făcându-ne creaturi imperfecte, necorespunzătoare, întrupate (atracția sexuală, frumusețea, durerea, foamea, respectul) trebuie să le fie respins titlul de adevăr. Această observație a fost cea care l-a făcut pe Nietzsche să insiste că “valoarea adevărului trebuie o dată pentru totdeauna să fie pusă la îndoială experimental”.

Roger Kimball, New Criterion

Sursa foto: Europeana on Unsplash