Magistrala către utopie – Despre alegerile cu care se confruntă Occidentul (2)

Când, în septembrie 2020, World Economic Forum a anunțat planul pentru o “Mare resetare” ca urmare a panicii globale datorită covidului, o nouă răscruce s-a ivit. Nelăsând niciodată o criză neexploatată, inițiativa de la Davos a fost o gamă largă de imperative progresiste, adică socialiste. În sfârșit se ivea oportunitatea de a adopta o taxă globală pentru sănătate, o agendă “verde” cu consecințe (extrem de împovărătoare) în toate domeniile, reguli care vor dilua suveranitatea națională și diverse tactici de a introduce atitudinile corecte politic în viața de zi cu zi. Toate acestea au fost promulgate pentru binele nostru, desigur. Însă, era dificil de trecut cu vederea că planul acestei întruniri presupunea nimic mai puțin decât absorbția libertății de către extensia puterii birocratice.

“Dintre toate tiraniile”, scria C.S. Lewis, “o tiranie exercitată sincer pentru binele victimelor ei poate fi cea mai opresivă. Ar fi mai bine să trăiești sub autoritatea boierilor care te jefuiesc, decât sub omnipotenții oameni băgăcioși moral. Cruzimea boierilor care te jefuiesc poate ațipi uneori, lăcomia lor poate fi satisfăcuta la un moment dat, însă cei care ne chinuie pentru binele nostru ne vor chinui la nesfârșit, deoarece fac lucrul acesta cu aprobarea propriei lor conștiințe.”

Comentatorul social Joel Kotkin, remarcând elementele de clasă ale acestui proces, a constatat apariția unui impuls “neo-feudal” în occident. Recurgând la puterea mașinăriei manageriale a statului administrativ, acestei forme de feudalism a secolului al XXI-lea îi lipsesc însemnele monarhice ale precursorilor săi medievali. Însă operează adoptând o agendă similară de dependență.

John Marini, specialist în științe politice, nu a patentat termenul de “stat administrativ”, însă a făcut mai mult decât oricine pentru a căuta să-i înțeleagă adâncimile întunecate și a disecat atacurile acestuia asupra libertății. Inspirându-se din teza lui Marini, Glenn Ellmers, de la Claremont Institute, a articulat recent tensiunea principală dintre forma de guvernământ constituțională (care se bazează pe un bun simț general împărtășit) și potențialul înlocuitor al acestuia: aparatul guvernamental tehnocratic, care este populat de o elită care nu poate fi trasă la răspundere, “experți” a căror conducere caracteristică este credința în propriile prerogative. Aceasta “formă de guvernământ”, scrie Elmers, “este o forță puternică”, “care și-a pus bazele propriei legitimități, separate de autoritatea politică și constituțională, atât în rândul partidelor politice, cât și în magistratură. Regimul birocratic este prezentat ca necesar în rezolvarea, într-un mod nepartizan, a problemelor guvernamentale și sociale moderne. Însă birocrația a devenit o facțiune politică în numele propriilor sale interese. Mai mult, partidul care apără progresismul și autoritatea elitelor este tot mai deschis către politizarea ultimelor rămășițe ale formelor de guvernământ nepartizane, inclusiv a Departamentului de Justitie și aplicarea legii federale. Cum puterea lor a crescut, acești apărători ai formei de guvernământ administrative sunt din ce în ce mai incapabili să înțeleagă – cu atât mai puțin să tolereze – pe oricine nu recunoaște legitimitatea statului administrativ.”

După cum spuneam în altă parte, este important să înțelegem că acest proiect este atât un scop al republicanilor, cât și al democraților. În ciuda unor diferențe de retorică, ambele partide sunt albine lucrătoare plătite în acest stup. Camuflajul “pragmatic” pe care și-l oferă este presupusa “complexitate” a vieții moderne și complicația administrației contemporane. Cine în afara de ei este capabil să administreze mașinăria de stat, detaliile conducerii? Ellmers are dreptate când spune: “Urmărirea progresului, a justiției sociale și a egalității devine pentru ei echivalentul moral al autorității constituționale.” Bine ați venit la Davos.

Contestarea hegemoniei experților cere o reafirmare a “moralității de bun-simț” la care au făcut referire părinții fondatori și care este privită de așa-zișii stăpâni ca un impediment în calea utopiei. Ellmers spune că o problemă o constituie faptul că “ceea ce a rămas din moralitatea publică este acum înțeles în termeni de <<valori>> sau preferințe subiective bazate doar pe voința individuală. Chiar și în puținele instituții sănătoase din societatea civilă, drepturile politice și civile ale cetățeanului de rând se sprijină pe o fundație instabilă, amenințată și subminată de progresul social.”

Aceste afirmații sunt aproape de necontestat, așa cum știe oricine a îndrăznit să pună la îndoială versiunea dominantă a problemelor despre “schimbare climatică”, rasă, avort, identitate. Întrebarea se învârte în jurul locației suveranității. Cine conduce? Oamenii, care își articulează interesele prin metabolismul politicilor comune? Sau elita birocratică, care pretinde că discerne direcția inevitabilă și scopul istoriei, fiind pregătite să folosească puterea de constrângere a statului pentru a împiedica pe oricine și orice ar aglomera magistrala către utopie? Aceasta este o altă descriere a răscrucilor pe care le întâmpinăm.

Roger Kimball, New Criterion

Sursa foto: Photo by Birmingham Museums Trust on Unsplash