Motivele eticii de nediscriminare și ale inversiunii morale care a transformat-o într-o formă feroce de discriminare, îndreptată împotriva oricui îi transgresează limitele fluide și imprevizibile, sunt profunde. Așa cum Rusty Reno a argumentat cu elocvență, Iluminismul, care a căutat o lume în care rațiunea să depășească prejudecățile din întregul discurs public, a semănat, de asemenea, semințele propriei sale distrugeri, prin exaltarea autonomiei individuale mai presus de orice formă de supunere. „Eu sunt propriul meu autor” era premisa Iluminismului; pot fi ceea ce aleg să fiu, cu condiția să nu le fac rău celorlalți. Convențiile sociale, formele tradiționale de viață, diviziunile de roluri și identitățile comunitare, chiar și diferențele de statut social asociate cu diviziunea biologică a muncii între sexe – toate aceste lucruri nu au nicio semnificație în comparație cu alegerea mea liberă de a le da crezare sau nu. Încetul cu încetul, pe măsură ce vechile autorități au dispărut sau și-au pierdut strălucirea, tot mai mult din viața umană a fost lipsită de regulile, obiceiurile și distincțiile care îi dau sens și tot mai mult tot ceea ce există în viață, tot ceea ce ar putea conta pentru mine și ar putea constitui fericirea mea personală, a devenit un obiect de alegere, în care numai eu am dreptul de acțiune și nimeni altcineva nu are dreptul de a interveni.
Prin urmare, nimeni nu-mi poate impune acum o identitate pe care eu însumi nu am ales-o. Natura mea ca ființă creată de mine însumi este inviolabilă. Dezaprobarea ta față de stilul meu de viață este problema ta, nu a mea; dacă ai obiecții față de homosexualitatea mea, asta dovedește doar că suferi de homofobie, o tulburare a sufletului care este, de asemenea, o rămășiță a unei forme de viață învechite. Prin urmare, nu mai este loc acum pentru discuții despre homosexualitate, cu atât mai puțin pentru critici. Obiecția cuiva față de Islam și față de prezența în mijlocul nostru a adepților săi este problema lui – un semn de islamofobie, o boală mentală care, în mod inexplicabil, a cuprins lumea occidentală la 11 septembrie 2001. Rasismul, sexismul, homofobia, islamofobia – toate -ismele și -fobiile care atrag tiradele celor care urmează curentul – sunt reziduuri ale unor forme de viață vechi și învinse, ultimele guri de aer ale civilizației occidentale în încercarea ei zadarnică de a se agăța de imperiul său pământean. Ne confruntăm cu o nouă și neașteptată extensie a moralei alegerii de sine, care ne spune că suntem vinovați de transfobie dacă îi negăm unei persoane dreptul ca aceasta să poată decide singură ce gen este.
Totul bine și frumos, ați putea spune, dar aceste lucruri nu constituie încă un atac la libertatea de exprimare. Și asta este adevărat. Cu toate acestea, lucrurile nu funcționează în acest fel. Agitația legată de problema transsexualilor intră în categoria generală a politicii identitare. Este vorba despre cine ești, nu despre ceea ce crezi. Așadar, a gândi ceea ce nu trebuie, și mai mult, a spune ceea ce nu trebuie, este un act de agresiune, echivalentul abuzului rasist sau al hărțuirii sexuale la locul de muncă. Mișcarea de nediscriminare se referă la extinderea către ceilalți a libertății de a-și alege propria identitate; a critica acest lucru înseamnă a constrânge alte persoane în ființa lor cea mai profundă, în acele „alegeri existențiale” care determină cine sunt: este un act de agresiune și nu doar un comentariu. Prin urmare, acest act trebuie să fie pedepsit. Mai mult, trebuie să fie eradicat, cu epurări și vânători de vrăjitoare la scară largă și cu purificarea oficială a limbajului. În acest moment, sindicatul studenților de la Școala de Studii Orientale și Africane, din cadrul Universității din Londra, o școală care a fost unul dintre pionierii studiului religiei și filosofiei orientale, face propagandă pentru a-i elimina pe Descartes, Hume, Kant și ceilalți din programa de filozofie, deoarece aceștia erau simpli apologeți ai „contextului lor colonial”.
Prin urmare, etica nediscriminării sfârșește prin a fi un atac asupra libertății de exprimare, la fel ca și etica discriminării religioase – teama de erezie. Acest lucru îmi sugerează că avem de-a face cu o trăsătură a naturii umane care se află prea adânc înrădăcinată pentru orice remediu durabil. Neapartenența este o poziție de formare a identității, la fel de mult ca și apartenența. Amenințați identitatea care rezultă și trebuie să fiți expus, făcut de rușine și, dacă este posibil, redus la tăcere.
Un text de Sir Roger Scruton pentru The Imaginative Conservative
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter