Libertate, identitate și cenzură

Într-o manieră similară, studenții de astăzi sunt încurajați – și din nou studiile de gen sunt în fruntea mișcării – să ceară „spații sigure” în care vulnerabilitățile lor atent cultivate nu vor fi „declanșate” (triggered). Răspunsul corect la acest lucru, care este acela de a-i invita pe studenți să caute un spațiu sigur în altă parte, nu este unul pe care universitățile par să-l ia în considerare, deoarece, la urma urmei, fiecare student este un adaos în contul de venituri al universității, iar cenzura nu costă nimic.

Salvarea universității ca instituție

Acest lucru mă aduce la locul universității în exercitarea libertății de exprimare. Mi se pare că bătăliile dintre cei care jignesc fără să vrea și cei care sunt experți în a se ofensa fi purtate pe stradă, în restaurant, în bar și în familie (dacă familiile mai sunt permise), fără a pierde ceea ce ne-a transmis civilizația noastră de preț, și anume dragostea pentru adevăr și capacitatea de a-l înfrunta, indiferent dacă ne consolează sau nu. Este convingerea mea – greu de justificat și la fel de mult produsul experienței mele ca și al unui argument filozofic – că o instituție în care adevărul poate fi căutat în mod imparțial, fără cenzură și fără sancțiuni impuse celor care nu sunt de acord cu valul dominant, este un beneficiu social dincolo de tot ceea ce se poate obține acum prin controlul opiniei. Pot accepta că pot exista legi, convenții și maniere care să limiteze exprimarea opiniilor în lume, în acele locuri în care un grup sau altul și-a revendicat identitatea. Pot să accept că trebuie să privești lucrurile cu blândețe atunci când vine vorba de religie, de moravuri sexuale și de exprimarea loialităților care intră în conflict cu ale tale. Dar dacă universitatea renunță la chemarea sa în ceea ce privește argumentația orientată spre adevăr, atunci nu numai că pierdem un mare beneficiu de care profităm cu toții, ci pierdem universitatea ca instituție. Ea devine altceva – un centru de îndoctrinare fără o doctrină, un mod de a închide mintea fără marele beneficiu pe care îl conferă religia, care, de asemenea, închide mintea, dar o închide în jurul unei narațiuni creatoare de comunitate. Ar trebui să ne amintim că, atunci când mișcările totalitare ale secolului XX și-au început războaiele și genocidele, universitățile au fost primele printre țintele lor – locurile în care discuțiile trebuiau controlate cel mai urgent. Comportamentul celulelor studențești comuniste și anarhiste din Rusia și al Cămășilor brune din Germania a fost repetat de studenții revoluționari din mai 1968 în Franța și de mulți activiști studenți din zilele noastre.

Într-adevăr, propria mea experiență în universități nu a fost, în această privință, cu totul încurajatoare. Nu cred că există prea multă cenzură în universitățile americane, în afară de cea impusă impromptu de către studenți și acceptată de o instituție slabă. Dar este adevărat de mult timp că există curente dominante în universitate care nu pot fi încălcate cu ușurință fără a fi sancționat, iar sancțiunea nu este impusă din motive științifice sau academice, ci din motive care ar putea fi descrise în mod corect ca fiind ideologice.

Întotdeauna va fi adevărat că o doctrină publică este dominantă în orice comunitate civilizată și că este de așteptat ca universitățile să se conformeze acesteia, chiar dacă în mod indirect. În cazul nostru, însă, universitățile sunt cele care au creat acest curent. Viziunea mondială a stângii liberale ascunse în cadrul științelor umaniste, așa cum sunt predate astăzi, ca o premisă nerecunoscută și de necontestat, nu este, așa cum ni s-a reamintit prin votul pentru Brexit și prin alegerea lui Donald Trump, un curent dominant în comunitate. Dar este o mișcare inteligentă de carieră să te conformezi acesteia, indiferent dacă ești sau nu de acord. În plus, ea aprobă și este aprobată de comunitatea de neapartenență care se naște în rândul studenților. Viziunea liberală de stânga asupra lumii nu este, în general, preocupată de situația mai largă a lumii, cu toate pretențiile sale globale. Ea este preocupată de noi, de moștenirea occidentală. Este un exercițiu de autoreprobare, menit să arate în toate domeniile – istorie, literatură, artă, religie – greșelile morale flagrante ale unei civilizații care a depins de distincțiile de sex, rasă, clasă, orientare și altele pentru a-și fabrica o falsă imagine de superioritate. În același timp, curentul actual se abține cu grijă de la orice judecată comparativă: studiile de gen își vor exprima părerea de rău despre tratamentul femeilor și al homosexualilor în societățile occidentale, dar trec cu grijă peste tratamentul femeilor și al homosexualilor în islam. La urma urmei, este important să nu fie acuzat de islamofobie. Universitatea trebuie să devină un „spațiu sigur” pentru musulmani, precum și pentru alte grupuri vulnerabile și marginalizate.

Acum, și eu aș dori ca universitatea să fie un spațiu sigur, dar un spațiu sigur pentru o argumentare rațională cu privire la problemele presante ale timpului nostru. În lumea noastră de astăzi, falsuri grotești sunt repetate constant de teama de a nu-i ofensa pe justițiarii islamului sau pe polițiștii corectitudinii politice. Nu putem discuta liber despre natura islamului, despre textul său sacru și miturile care îl ghidează, precum și despre statutul său legal într-o societate seculară. Acuzația de islamofobie este concepută tocmai pentru a închide dezbaterea asupra chestiunilor care trebuie dezbătute cel mai mult – de exemplu, dacă este adevărat că, pentru un musulman, apostazia înseamnă moarte, adulterul înseamnă lapidare sau că legea seculară și statul-națiune înseamnă, așa cum a spus Sayyid Qutb, blasfemie împotriva Coranului. Prin faptul că nu discutăm despre aceste lucruri, facem un mare deserviciu concetățenilor noștri musulmani prin faptul că nu le deschidem căi de integrare în singura comunitate pe care o au cu adevărat. De asemenea, nu putem discuta liber nici despre oricare dintre problemele emblematice desemnate ca fiind definitorii pentru corectitudinea politică – cum ar fi sexul, genul, orientarea. Rătăcim într-o lume a relativității totale, dar suntem legați de ordine absolute – ordinul de a nu face referire la asta, de a nu râde de asta și, în prezența tuturor lucrurilor nesigure, de a păstra tăcerea. În toate acestea, ne pierdem sentimentul că unele lucruri contează cu adevărat, și contează pentru că sunt adevărate și nu doar pentru că un grup de oameni le crede sau pentru că un alt grup a decis să le impună. Dacă o universitate reprezintă ceva, cu siguranță reprezintă ideea de adevăr, ca o lumină călăuzitoare în întunericul nostru și ca sursă de cunoaștere reală.

Un text de Sir Roger Scruton pentru The Imaginative Conservative