Am ajuns cu citirea Sfintelor Scripturi, în cadrul programului propus de Robert Murray M’Cheyne, la epistola apostolului Pavel către Filipeni, capitolul 2. Atunci când începe să citim textul acestui capitol, înțelegem că în biserica din Filipi existau anumite conflicte. Acesta este motivul pentru care capitolul începe cu o chemare la unitate: „Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a duhului, dacă este vreo milostivire și vreo îndurare, faceți-mi bucuria deplină și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând” (v. 1-2).
Se pare că lipsa unității și prezența conflictelor erau generate de atitudinile pomenite în versetele următoare, atitudini pe care apostolul Pavel le dorește curmate: (1) „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși (vezi v. 3). (2) Fiecare dintre voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora” (v. 4).
Cu toții suntem de acord că îndemnurile sună foarte bine, dar… poate cineva să trăiască în conformitate cu acestea? Cum pot oamenii să se elibereze din mrejele egoismului? Apostolul Pavel nu stă mult pe gânduri înainte de a oferi răspunsul: „Să aveți în voi gândul acesta care era și în Hristos Isus” (v. 5). Epistola către Filipeni accentuează importanța modelelor vrednice de urmat, dar modelul suprem rămâne Domnul Isus Hristos.
El nu a ținut cu dinții de privilegiile pe care I le oferea divinitatea sa și care erau ale Sale de drept. Acesta este sensul formulării „n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (v. 7). Dimpotrivă, prin întrupare, S-a smerit și a devenit om. El „avea chipul lui Dumnezeu”, dar de dragul nostru a acceptat să primească un „chip de rob” (vezi v. 6 și 7). Procesul smeririi nu s-a oprit la întrupare, ci a atins punctul culminant la cruce: „S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte de cruce” – v. 8. Să îmi fie iertată formularea pleonastică, dar Domnul nostru a coborât cât de jos se putea. El, Fiul lui Dumnezeu, devine, de dragul nostru om și tot de dragul nostru și în locul nostru moare cea mai degradantă moarte posibilă.
Istorisirea nu se încheie însă aici! Tocmai pentru că a fost dispus să se smerească, Dumnezeu „L-a înălțat!” De fapt, apostolul Pavel spune că „L-a înălțat… mult!” Nu, nici această formulare nu e suficient de puternică: „Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult” (vezi v. 9). Este sintetizat aici paradoxul sublim al vieții creștine: cine se smerește, va fi înălțat.
Tocmai de aceea, cea mai teribilă luptă din viața creștinului este lupta cu sinele. Lupta cu egoismul și obsesiile legate de bine nostru, de promovarea noastră. Păcatul ne-a curbat, ne-a deformat în așa fel încât privirea ne este îndreptată mereu înspre noi, precum a femeii gârbove din Luca. Despre aceasta, Evanghelia ne spune că „nu putea nicidecum să-și îndrepte spatele.” Aceasta, până când Hristos nu o vindecă, ajutând-o să se îndrepte.
Tocmai acest lucru îl proclamă apostolul Pavel filipenilor: există scăpare din mrejele egoismului și ale vanității. Filosofii vorbeau despre „lemnul strâmb al umanității noastre.” Apostolul Pavel ne reamintește că acesta a fost îndreptat atunci când Hristos s-a făcut ascultător până la moarte. Cu alte cuvinte, El a „îndreptat lemnul strâmb al umanității noastre”, prin lemnul crucii Lui!
Photo by Annie Spratt on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter