Lecții de viață de la Augustin!

La 28 August 430 se stingea din viață Augustin, cu câteva zile înainte de invadarea orașului Hippona de către vandali. În ultimele zece zile ale vieții a fost cuprins de febră și nu a mai coborât din pat, dar a continuat să se roage neîntrerupt: „din când în când, în lacrimi și suspine, intona psalmii de căință ai regelui David, dintr-un volumen pe care-l păstra la căpătâi mereu deschis. În cele din urmă, în ultimele ore, și-a regăsit surâsul împăcat și și-a dat sufletul, rostind un verset psalmic despre încredințarea sufletului în mâinile Domnului.”[1]

Inițiat de timpuriu în filozofie, în principal prin operele lui Cicero, convertirea la creștinism a avut loc la treizeci și trei de ani și a fost pregătită în el prin lectura lui Platon și apoi cea a lui Plotin. Singura avere care a rămas de pe urma sa au fost cărțile și manuscrisele sale. Având în vedere convertirea sa târzie, este surprinzătoare moștenirea colosală pe care a lăsat-o, scrisă printre nenumărate activități zilnice, desfășurate ca responsabilități ale slujirii episcopale: trei slujbe zilnice, grija față de cei în nevoie (orfani, văduve, bolnavi), administrarea actelor cultice (botez, euharistie, căsătorii, înmormântări, spovedanii), pregătirea unor concilii, sute de epistole scrise ca răspuns celor ce-i solicitau sfatul! S-au păstrat un număr de 113 cărți și tratate de diferite dimensiuni, peste 200 de epistole și mai mult de 500 de predici!

Și-a administrat excelent timpul și majoritatea operelor sale au fost scrise din constrângere, ca reacție la ereziile ce amenințau credința creștină. Pentru Augustin, crearea lumii ridică problema timpului: ce a fost înaintea timpului? Dumnezeu a creat deodată lumea și timpul. Înaintea timpului nu exista lumea, așadar înaintea creației nu exista timp, iar în afara temporalității cuvântul „înainte” își pierde orice fel de sens.[2] Actul creației nu se produce în timp, ci dă naștere acestuia: „Nici un timp nu ar fi putut să se scurgă, înainte ca Tu să fi creat timpul. Cum ar fi putut timpul să se scurgă, dacă el încă nu exista?… Anii Tăi nici nu merg, nici nu vin, în vreme ce anii noștri merg şi vin… Anii Tăi sunt ca o singură zi, iar ziua Ta nu vine zilnic, ci este un veșnic astăzi!” (Confesiuni, cartea XI, 15 & 16).

A manifestat o dragoste profundă față de cei pe care i-a slujit. În timpul asediului asupra orașului Hippona, Augustin, aflat la capătul puterilor, nu și-a neglijat datoriile pastorale, a vândut tezaurul bisericii pentru a-i ajuta pe cei săraci și înfometați, și s-a oferit pe sine ca ostatic pentru ca orașul să nu mai fie asediat.[3] Dragostea nu a însemnat pentru el neglijarea mustrării, lipsa corectării sau a condamnării: „datorăm tuturor aceeaşi dragoste, dar nu trebuie să aplicăm tuturor acelaşi tratament. De asemenea, dragostea însăşi dă naştere unora, cu alţii se slăbeşte, pe unii are grijă să-i zidească, şi tremură de frică să nu-i supere pe alţii; în faţa unora se înclină, iar în faţa altora se semeţeşte, blândă cu unii şi severă cu alţii, nimănui duşmană şi mamă pentru toţi.”[4] A urât minciuna, încât considera că ea nu poate fi scuzată și nu trebuie acceptată de creștini. Deși distinge opt categorii de minciuni utile, cu grade diferite de vinovăție, minciuna nu e scuzabilă chiar dacă prin refuzul ei se ajunge la suferință trupească. El pune în balanță suferința trupească, pricinuită de refuzul minciunii, și, pe de altă parte, pericolul sufletului prin acceptarea acesteia, considerând că minciunea nu este niciodată o opțiune morală valabilă.[5]

Dacă în unele situații extreme este dispus să manifeste o anumită înțelegere sau îngăduință față de minciună, astfel de înțelegeri nu pot fi aplicate aspectelor de natură religioasă, cum e cazul unei grupări eretice. Augustin a dedicat un al doilea tratat despre minciună, Contra mendacium, ca răspuns la problemele ridicate de o astfel de grupare în Hispania, secta priscillianistă. Astfel se explică, probabil, și lupta sa împotriva ereziilor manifestată de-a lungul vieții sale.[6] El însuși prins în mrejele maniheismului înainte de convertire, a combătut învățăturile ei, încât după Augustin secta și-a pierdut forța de atracție. Donatiștii, schismatici și violenți, erau majoritari în Hippona, dar au fost reduși la tăcere după aproximativ 20 de ani de eforturi din partea lui Augustin. Conciliul de la Cartagina (404 d.Hr.), a cărui convocare a fost determinată de Augustin, i-a scos în afara legii pe donatiști. Pelagianismul a fost o altă provocare pentru Augustin, provocare care a dat naștere la numeroase tratate și la două sinoade. Statutul de făptură creată a Fiului lui Dumnezeu era o doctrină centrală a arianismului, o altă erezie împotriva căreia Augustin a scris și a purtat chiar un colocviu cu episcopul arian Maximinus.

În oprea sa de tinerețe, noul convertit își definește aspirația spirituală: „doresc să-l cunosc pe Dumnezeu și ce anume este sufletul. – Nimic mai mult? – Absolut nimic.”[7] Pentru Augustin, între suflet și Dumnezeu nu există o relație de exterioritate. Dumnezeu e înlăuntrul sufletului, este interior intimo meo, adică mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric.[8] Dumnezeu se găsește în adâncul sufletului nostru:

„Târziu te-am iubit, Frumusețe… târziu te-am iubit. Căci iată, Tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo în afara mea, te căutam pe Tine…, M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu strigătul Tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma Ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin după Tine, ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de Tine! M-ai atins și ai aprins în mine dorința după pacea Ta!” (Confesiuni, cartea a X-a, 37).

Numai Dumnezeu este Cel care poate să-l pună pe om într-o relație corectă cu sine și să-l elibereze de consecințele propriilor sale păcate. Atât convertirea sa, cât și alegerea ca episcop pot fi puse pe seama providenței și harului divin. În lacrimi, sub un smochin în grădina casei din Milano, Augustin a auzit un glas de copil, Tolle lege, tolle lege (Ia și citește). A deschis la Romani 13:13 și a cunoscut Adevărul. Mai tîrziu, într-o zi a anului 391, afându-se în trecere prin Hippona, a asistat la o predică a lui Valeriu, episcopul locului, care cere credincioșilor să-i numească un ajutor. Mulțimea l-a indicat pe el, și în ciuda împotrivirii sale până la lacrimi e consacrat pe loc preot de Valerius.

[1] Eugen Munteanu, introducere la Confesiuni (București: Nemira, 2003), 12.

[2] Jeanne Hersch, Mirarea filozofică, traducere de Vasile Drăgan (București: Humanitas, 2006), 80-81.

[3] Possidius, The Life of St. Augustine, tradusă de Herbert T. Weiskotten (Merchantville: Evolution Pub & Manufacturing, 2008), cap. XXIII, XXVII.

[4] Prima cateheză, traducere de George Bogdan Târa (Iași: Polirom, 2002), 99.

[5] Vezi: Despre minciună, traducere de Lucia Wald (București, Humanitas, 2016). În studiul introductiv, Constantin Georgescu susține că din această perspectivă, Augustin se distanțează de un întreg curent de gândire, anterior și supraviețuitor creștinismului, care tolerează minciunea în anumite circumstanțe și pentru scopuri considerate superioare: p. 16-17.

[6] Paul J.J. van Geest prezintă un sumar al atitudinii lui Augustin față de erezii: „Augustine’s Approach to Heresies as an Aid to Understanding His Ideas on Interaction between Christian Traditions” în eds. Martha Frederiks și Dorottya Nagy, World Christianity: Methodological Considerations (Leiden: Brill, 2021), 251-270.

[7] Solilocvii, traducere de Gheorghe I. Șerban (București: Humanitas, 1993), 59 (cartea I, 2, 7).

[8] Jeanne Hersch, Mirarea filozofică, 83.