Leagănă stele și leagă răni! – meditație din Psalmul 147

Iată ce spune, de pildă, v. 4: „El socotește numărul stelelor/ și le dă nume la toate.” Uimitor! În cartea Geneza, Îl observăm pe Dumnezeu întâlnindu-se cu Avram și cerându-i acestuia „să se uite spre cer și să numere stelele” (Geneza 15:5). O sarcină cu neputință de realizat, astfel că Dumnezeu adaugă de îndată: „dacă poți să le numeri…”. Dumnezeu însă poate! El poate, pentru că El este Creatorul lor. Mereu m-a fascinat partea finală a v. 16, din Geneza 1, unde este consemnată istorisirea creației. După ce Dumnezeu a făcut „luminătorul mare” și „luminătorul mic”, ca un detaliu, ca o adăugire, ni se spune „a făcut și stelele!” Isaia completează tabloul amintindu-ne că Dumnezeu nu doar că le numără și le dă nume, dar are autoritatea deplină de a le chema: „Ridicați-vă ochii în sus și priviți! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în șir, oștirea lor? El le cheamă pe toate pe nume” (Isaia 40:26).

Atât psalmistul, cât și profetul, ajung la concluzii similare. „Mare este Domnul nostru și puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini”, exclamă psalmistul! (v. 5). „Așa de mare e puterea și tăria Lui”, răspunde profetul (Isaia 40:26).

Întorcându-ne la Psalmul 147, aș dori să observăm că partea cea mai glorioasă de acum urmează. Acest Dumnezeu nemărginit în puterea și înțelepciunea Lui mai face ceva: „Tămăduiește pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile” (v. 3). Creatorul și Susținătorul stelelor, dar înălțat cu mult peste acestea, se apropie de cei întristați și le oblojește rănile. Ne este greu să credem acest lucru?

Să privim atunci cum mâinile Celui care a creat stelele se întind și se ating de trupul bolnav al leprosului pentru a-l vindeca. Iată cum mâinile Celui care a creat și susține stelele frâng pâinile pentru a sătura mulțimea. Cel care a creat stelele este îngrijorat că oamenii vor leșina pe drum de foame, așa că le pregătește Cina. DAR, mai glorios decât orice altă imagine de pe pământul acesta, Iată cum mâinile Celui care a creat stelele sunt întinse și frânte ele însele pe o cruce. Iată-L însă înviat, înălțându-Se din nou dincolo de stele, dar cu mâinile întinse, pentru a-Și binecuvânta ucenicii: „El i-a dus afară până spre Betania. Și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și a fost înălțat la Cer” (Luca 24:50-51). Suntem în siguranță! Suntem sub paza mâinilor lui pe deplin stăpâne, dar străpunse!

Pentru că vorbeam despre stele, să ne amintim că oamenii au fost mereu fascinați de strălucirea și mersul lor, până în punctul în care au uitat de Creatorul lor și au început să le aducă închinare acestora. Prin profetul Țefania, Dumnezeu îi avertizează cu o aspră judecată „pe cei ce se închină pe acoperișuri înaintea oștirii cerurilor” (Țefania 1:5). Oștirea cerurilor, oricât ar fi de strălucitoare, nu are menirea de a primi închinare, ci de a reflecta Slava Celui care le-a creat: „Cerurile spun Slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui” (Psalmul 19:1). Nu mai e mult și vom păși din nou în perioada Adventului, iar mai apoi vom prăznui nașterea în trup de om a Celui care a creat stelele. Ne vom aminti, din nou, de magii care, cu siguranță, proveneau dintr-un popor idolatru, dar au fost călăuziți de stea până când au ajuns să se închine cu fața la pământ în fața copilașului care o crease (vezi Matei 2:1-12). Nu steaua a fost obiectul închinării lor, ci Cel înspre care aceasta i-a călăuzit. Și nu steaua i-a umplut de bucurie, ci prezența Creatorului ei.

Nu putem decât să ne întrebăm cât de mare va fi uimirea și fericirea noastră, atunci când vom sta în fața Aceluia care a creat stelele prin puterea Lui nemărginită, dar care S-a lăsat străpuns pentru că doar prin rănile Lui puteam fi tămăduiți? (vezi Isaia 53). Cartea Apocalipsa ne arată că în cetatea cerească nu va mai fi nevoie de soare și lună, nu va mai fi nevoie de stele care să lumineze: „Cetatea n-are trebuință nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu și făclia ei este Mielul.” În această slavă vom umbla și îi vom aduce veșnic închinare Dumnezeului nostru. Magii au fost primii dintre neamuri care au făcut lucrul acesta, dar mulți, mulți alții li se vor alătura în cetatea cerească: „Neamurile vor umbla în lumina ei și împărații pământului își vor aduce slava și cinstea lor în ea” (Apocalipsa 21:24). Da, acolo, vindecați de orice rană și urmă a păcatului, vom trăi veșnic în lumina Lui Dumnezeu și Îi vom cânta laudele!