Judecata finală te înspăimântă?

Cu toate că mesajul cu privire la judecata finală nu este unul confortabil pentru omul modern – învăţat să trăiască cum vrea el, după principiul „Carpe diem” – acest mesaj este inevitabil. Teologia sentimentalistă actuală, care îl descrie pe Dumnezeu ca fiind „neputincios” din pricina iubirii pe care o are față de creaturile Sale, nu are nicio relevanţă în lumina adevărului lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ni s-a revelat doar ca un Tată iubitor, ci şi ca un Judecător drept, „care va aduce orice faptă la judecată şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:14).

Chiar şi ideea – din păcate prea întâlnită în predicarea modernă – că Dumnezeu este cumva „indulgent” şi închide ochii la „prostiile” copiilor Săi răsfăţaţi trebuie înlăturată din mentalitatea noastră, deoarece ea nu are nicio bază în economia revelaţiei lui Dumnezeu. Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, va sta într-o zi în fața Creatorului Său şi va răspunde pentru faptele sale. Ziua aceea va fi o zi a tăcerii, căci omul va sta mut în fața slavei Dumnezeului său. În liniştea apăsătoare care va cuprinde Universul, Singurul care Îşi va face auzită vocea va fi Dumnezeu, Judecătorul cel drept. Te înspăimântă ziua aceea?

Expresia „judecata veşnică” nu înseamnă „care va dura veşnic”, ci înseamnă „care ţine de veşnicie”. Este actul care pune capăt veacului prezent şi inaugurează veşnicia. Este imposibil să vorbim despre veşnicie fără să vorbim despre judecata finală. Omul nu poate păşi în veşnicie aflându-se în contradicţie cu el însuşi şi mai ales cu Dumnezeu. Iată de ce judecata nu este doar o realitate inevitabilă, ea este şi o necesitate existenţială. Din acest motiv, anunţarea judecăţii a fost o componentă principală a predicării primelor veacuri.

Deşi Biserica actuală crede într-o zi a judecăţii, predicarea judecăţii – în schimb – este, de foarte multe ori, evitată şi chiar descurajată. Nu vrem să îi înspăimântăm pe oameni, nu vrem ca ei să se pocăiască „de frică” şi nu vrem să contribuim la fobiile cu care omul modern se luptă, uneori până la disperare. Am ales o predicare „soft”, atrăgătoare, o momeală care doar să agaţe peştele. După ce l-am prins în mincioc, ne imaginăm că îi vom explica noi sărmanului suflet cum stă treaba cu judecata finală. Evităm – probabil – predicarea judecăţii, pentru că ea ni se pare incompatibilă cu caracterul lui Dumnezeu, însă refuzăm să acceptăm că, în primele secole, predicarea judecăţii a fost resimțită ca o datorie esenţială. Să fi fost oamenii de atunci diferiţi de cei de astăzi?

Credinciosul nu se mai teme de judecată, dar se pregăteşte neîncetat pentru ea. Cuvintele prorocului Amos răsună peste veacuri: „…pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău, Israele!” (Amos 4:12). Pentru cel necredincios, frica la gândul judecăţii este o frică traumatizantă, însă pentru cel credincios, ea se transformă într-o atitudine reverenţioasă, care îl va conduce la o închinare după voia lui Dumnezeu (Evrei 12:28–29). Creştinul se închină aici cu „evlavie şi frică” – reverenţă sfântă – ca să nu fie făcut de ruşine în ziua când orice genunchi se va pleca în faţa Judecătorului întregului pământ.

Ne îndreptăm cu toţii spre ziua când omul îşi va întâlni „în deplină goliciune Judecătorul” (Hans Urs von Balthasar). Din acest motiv, nimeni nu are voie să nesocotească mesajul despre judecata finală şi, cu atât mai mult, să îl dispreţuiască.