Iubirea și învierea

Căci, dacă nu înviază morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre și, prin urmare, și cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți. Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morți, pârga celor adormiți.

                                      1 Corinteni 15:16-20

Există evenimente care au impact asupra unora; altele, asupra altora. Dacă se scumpește gazul, prea puțin mă interesează, sînt cu lemnele. Dacă se scumpește benzina, sînt pe motorină; dacă se scumpește și aia, atunci am bicicletă. Dacă se scumpește grîul, am mălai, fac mămăligă. Dacă este război lîngă noi, în Ucraina, da, îmi pasă, mă afectează emoțional, mă îngrijorează, dar și în acest caz este prea departe ca să schimb ceva în cotidian.

O criză economică majoră, un război, o pandemie, un alt Cernobîl, acest soi de evenimente ne pot afecta pe aproape toți, însă putem trece mai bine sau mai rău și peste unele și peste celelalte, dar există un eveniment care ne afectează pe absolut toți: moartea. Există evenimente pe care nu le pot ignora, iar moartea este îm-plinirea și de-săvîrșirea vieții. Dar aceasta nu este doar final și săvîrșire din perspectivă creștină, ci deschidere spre adevărata viață.

Eram la un concert zilele trecute, un concert de Paște. Între piesele corale se recita Evanghelia. În întunericul sălii am privit în lateral spre soția mea și spre fiul meu cel mai mic. M-a lovit un gînd cumplit, dar împletit apoi cu un alt gînd luminos.

Și ea va muri, și el va muri și eu voi muri, dar și ea va învia, și el va învia, și eu voi învia!

Cînd ne gîndim la moartea celor iubiți, din acea disperare trebuie să existe o ieșire cumva … Iubirea nu poate fi dezlipită de speranță și speranța este conținută în iubire. Cînd iubești cu adevărat pe cineva îți dorești prezența aceluia permanent … și așa se și întîmplă în adevăratele iubiri: cei doi vor fi UNA. Dacă celălalt moare, moare o parte din tine, este o amputare, devii altcineva, îți pierzi ipostazierea, sinele se reontologizează.

Am prieteni care au rămas văduvi, cunoștințe care au rămas văduve. Unii au ales văduvia, alții au ales recăsătorirea. În ambele cazuri această schimbare de identitate fundamentală a fost vizibilă și definitivă. În toate cazurile în care iubirea a fost puternică, pasionată și autentică, a venit vorba de nădejdea Învierii în Cristos.

Și atunci cînd spunem în fața altarelor: ”la bine și la rău, în sănătate și în boală, în sărăcie și în bogăție … pînă cînd moartea ne va despărți …” și atunci avem o nădejde care ne lăstărește în piept, și anume că acea despărțire va fi doar temporară, pentru o vreme și vom fi întotdeauna cu Domnul, da, cu El, vom fi ca El, dar și cu celălalt, cu tatăl sau mama copiilor noștri, cu cei care au împărțit cu noi mesele și paturile, necazurile și bucuriile, zîmbetele și întristările.

Eram în București, în 1991. Eram deja căsătorit cu Natalia, eram în primul an de căsătorie, la cîteva luni după nuntă și am fost invitați la masă la părintele Costică Coman, masă de post, înainte de Paște. Mîncare excelentă, veselie duhovnicească. Mai tîrziu preoteasa Garoafa Coman a și publicat cîteva cărți cu rețete de post și nu numai. Împreună formează un cuplu admirabil.

În această atmosferă destinsă și distinsă l-am întrebat pe părintele Coman:

– Părinte, dumneavoastră la ortodocși … cum vă imaginați Raiul? Vom fi acolo așa … precum călugării, separați, ne vom mai recunoaște, vom mai simți, vom mai avea aceleași sentimente față de soțiile noastre? Veți ști cine este doamna Garoafa, voi ști cine este Natalia? Nu mă refer acum la patimile trupești, ci la relație …

– Auzi, Mariuse, a chicotit și a strîns-o puternic de mînă pe preoteasă, mie nu-mi trebuie Raiul fără Garoafa mea … Ăla nu mai e Rai …

Ne-am amuzat cu toții atunci, dar mie mi-a rămas întipărită în minte scena mai mult decît aș fi vrut. Cum ar fi Cerul, Raiul fără cei care ne-au fost atît de intimi, atît de aproape, încît vom fi devenit una?

Cunosc cupluri care sînt despărțiți în credință. El este credincios și ea nu, sau invers. Unul crede în Cristos Cel Înviat și în Învierea de apoi, celălalt, nu! Dar se iubesc! Și cel credincios speră uneori împotriva oricărei nădejdi. În ce speră? În învierea spirituală a celuilalt, prin puterea Învierii lui Cristos și apoi spre conlocuire veșnică alături de Înviat! Învierea este cheia de boltă a tuturor nădejdilor noastre.

De ce? Pentru că acum mai rămîn acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare este dragostea, pentru că dragostea încă speră, crede încă și nu deznădăjduiește.