Iubește-ți aproapele – Un test neașteptat al credinței adevărate

Unii ar putea să considere acest scenariu îngrijorător. Dacă nu putem recunoaște sinceritatea unei persoane prin modul ei de închinare, atunci cum o putem recunoaște? Dacă mâinile ridicate, urechile atente și capul plecat pot ascunde o inimă împietrită, atunci cum arată adevărata dragoste pentru Dumnezeu?

Răspunsul principal se găsește în ceea ce i-a spus Isus unui învățător al Legii. „Învăţătorule,  care este cea mai mare poruncă din Lege?” (Matei 22:36). Isus, în loc să răspundă cu o singură poruncă, spune două: 

”<<Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău>>. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: <<Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.>>” (Matei 22:37-39)

„Să iubești pe Domnul” este prima și cea mai mare poruncă, cununa bunelor porunci date de Domnul. Dar o astfel de poruncă nu poate sta niciodată singură, spune Isus – și nici nu este recunoscută prin modul de închinare al unei persoane. Mai degrabă dragostea pentru Dumnezeu se vede (sau nu) în modul în care o persoană își tratează aproapele. Deci, dacă vrei să vezi mult mai clar sinceritatea spirituală a cuiva, nu urmări acea persoană în biserică. Uită-te cum se comportă cu copii săi. Uită-te cum se comportă în trafic. Uită-te cum reacționează când cineva o ofensează. Abia atunci vei vedea cât de mult acea persoană își iubește aproapele. 

Cel mai citat verset al lui Isus

În timp ce prima și cea mai mare poruncă apare în centrul poruncilor evreiești – probabil în cel mai important pasaj al Vechiului Testament (Deuteronomul 6:5) – „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” poate părea îngropată sub legile și ceremoniile Leviticului. Dar nu și pentru Isus. Leviticul 19:18 a devenit versetul cel mai citat de El – și cel mai des citat verset din întreg Noul Testament.

De ce a tot revenit Isus la un pasaj peste care noi de multe ori trecem cu repeziciune atunci când citim Biblia? Din cel puțin două motive. În primul rând, Leviticul 19:18 curpinde într-o formă surprinzător de compactă esența legilor lui Dumnezeu în ceea ce privește relațiile dintre noi. După cum Pavel scrie mai târziu, „cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea. De fapt […] orice altă poruncă mai poate fi se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Romani 13:8-9). Leviticul 19:18 este ca o scurtă ieșire la suprafață a unui râu subteran care curge prin întregul Vechi Testament, dând viață fiecărei legi.

Totuși, Isus a revenit la Levitic 19:18 și din alt motiv: probabil mai mult decât orice altceva, iubirea aproapelui scoate la iveală sinceritatea religiei noastre. John Calvin remarcă modul în care prima tablă a celor 10 Porunci (referitoare la dragostea de Dumnezeu) „cuprinde fie intenția inimii, fie aspecte legate de ceremonii”. Dar, continuă Calvin, „intenția inimii nu se vede de una singură, iar ipocriții se ocupau în continuare cu ceremoniile”. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a dat a doua tablă a legii (referitoare la iubirea aproapelui), pentru că „numai prin faptele iubirii putem avea mărturia neprihănirii adevărate” (Institutele religiei creștine, n.tr.).

Aici, în interacțiunile zilnice cu familia, cu prietenii, cu străinii, cu dușmanii, se văd ascunzișurile inimii. Prin urmare, în pilda bunului samaritean, Isus ne arată adevărata spiritualitate nu prin ceremoniile religioase (în care preotul și levitul excelează), ci prin milă concretă (Luca 10:30-37). Fără o astfel de milă, cea mai atentă respectare a religiei devine albul unui mormânt văruit (Matei 23:27). După cum Isus spunea într-o altă citare frecventă, „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9:13, 12:7, citând Osea 6:6). Mai bine să întinzi o mână de ajutor celui de pe drum decât să ajungi la timp la templu.

Oamenii morți din punct de vedere spiritual pot să conducă multe ceremonii religioase. Ei pot să se întâlnească cu oameni ai lui Dumnezeu, să se roage cu ei, să memoreze Cuvântul lui Dumnezeu și să-și dea zeciuiala cu regularitate, dar nu pot să-și iubească aproapele așa cum Dumnezeu o cere.

Cu cât mai largă vecinătatea, cu atât mai profundă e dragostea

În acest moment, în orice caz, am putea întreba „Da, iubire aproapelui indică sinceritatea credinței noastre, dar nu poate și ea să fie prefăcută?” Într-adevăr, se poate. Mulți evrei din vremea lui Isus credeau că respectă Leviticul 19:18 în timp ce respectau o poruncă pe care ei înșiși o creaseră – o poruncă diminuată și mai comodă trupului. 

S-ar putea să facem și noi același lucru. Predicatorul John Broadus din secolul al nouăsprezecelea observă cum, atunci când avem impresia că ne iubim aproapele ca pe noi înșine, s-ar putea ca de fapt „să ne iubim doar pe noi înșine – un fel de egoism extins” (citat din Prezentarea expozitivă. Matei – D. A. Carson, n.tr.). Isus a luptat de multe ori contra acestui așa-zis „egoism extins”. El nu ne va lăsa să reducem iubirea de aproape la nivelul puterilor noastre. Atunci și acum, a iubi aproapele ca pe noi înșine este ceva ce depășește puterile noastre.

Deci, ca să ne aducă la realitate și să ne facă să alergăm la Dumnezeu pentru milă și ajutor, Isus nu doar ne spune să ne iubim aproapele, ci și recuperează adevăratele definiții ale aproapelui și ale iubirii.

Cine este aproapele meu?

Atunci când ni se pune în față o poruncă așa de uluitoare precum „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, unul dintre primele noastre impulsuri este să restrângem semnificația aproapelui la cei care sunt ușor de iubit.

Prima dată când Domnul nostru citează Leviticul 19:18, el citează de asemenea o completare cunoscută a poruncii: „Aţi auzit că s-a zis: <<Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.>>” (Matei 5:43). Răscolind Vechiul Testament oricât de mult, nu vom da peste porunca de a ne urî dușmanii (dimpotrivă, vom găsi porunci precum cea din Exod 23:4-5). Deci, în ciuda impulsului natural de a exclude dușmanii din definiția aproapelui, Isus spune „Iubiți pe vrăjmașii voștri” (Matei 5:44).

Pe lângă dușmani, statutul de ”aproape” poate fi ușor de refuzat celor în nevoie, mai ales dacă ei nu au nicio legătură apropiată cu noi. Așa că, atunci când învățătorul legii, încercând să-și justifice comportamentul, Îl întreabă pe Isus „Cine este aproapele meu?”, Isus îl pune să-și imagineze un om pe jumătate mort, falimentar, tipul de persoană nevoiașă care amenință să ne dea programul peste cap și să ne golească portofelul (Luca 10:29-30). S-ar putea să nu-l cunoști, s-ar putea să nu aibă nicio treabă cu tine în afară de faptul că e și el un om. Dar dacă ești aproape de el și poți să-l ajuți, atunci acest nevoiaș este aproapele tău.

Pentru a evalua iubirea de aproapele nostru, ne putem întreba cine primește atenția și grija noastră de obicei. Pentru cine ne rugăm (Matei 5:44)? Cui ”îi facem bine” (Luca 6:27)? Și pe cine ne străduim să salutăm (Matei 5:47)? Include lista asta și vreun vrăjmaș – sau pe cei care ne-au jignit, ne-au provocat, ne-au încercat, ne-au făcut rău sau ne-au ignorat pur și simplu? Include lista și vreo persoană în nevoie – tipul de persoană care îți întrerupe ziua și care „nu poate să-ți răsplătească” (Luca 14:14)?

Dacă nu, lista noastră trebuie să crească. „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc”, spune Isus,  „ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?” (Matei 5:46). Oricine poate să iubească aproapele care-i este drag. Dar a iubi pe cei ostili și pe cei în nevoie este simbolul harului lui Cristos.

Ce este iubirea?

Poate că întrebarea învățătorului legii („Cine este aproapele meu?”) nu este și întrebarea noastră. Poate că știm că „aproapele nostru” cuprinde toți semenii noștri, într-un mod imparțial. Dar cum rămâne cu iubirea? Și aici, Isus nu ne lasă să restrângem definiția la ceva ce putem face fără El.

Una dintre cele mai profunde descrieri ale adevăratei iubiri de aproape apare în ceea ce e cunoscut ca Regula de aur:

Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea şi Prorocii. (Matei 7:22)

Structura „căci în aceasta sunt cuprinse Legea și Prorocii” e foarte asemănătoare cu Matei 22:40, unde Isus spune că „toată Legea şi Prorocii” sunt cuprinse în cele două porunci – sugerând că Regula de Aur indică cel mai înalt standard pentru iubirea de aproape. Și ce standard oferă!

Aici găsim o iubire activă, practică, o iubire care merge dincolo de urările de bine, făcând bine. Aici găsim o iubire creativă, care acordă timp și se gândește la ceea ce ar fi cu adevărat benefic pentru celălalt. Aici găsim o iubire necondiționată, care slujește altora fără să țină cont cum ei au slujit. Aici găsim o iubire cuprinzătoare, încăpătoare, ale cărei limite se extind la „tot ce vrei”. „Iubește-ți aproapele” ne împinge mai departe decât mergem de obicei, îndemnându-ne să ne punem aproapele în prim-planul conștiinței noastre, în loc să îl tratăm ca un personaj din fundalul piesei în care noi înșine suntem protagoniști.

Deci, pe lângă a ne întreba pe cine iubim, putem să ne întrebăm și cum iubim. Ne incomodează în vreun fel această dragoste? Izvorăște ea dintr-o inimă înmuiată de dorința ca celălalt să aibă o viață bună în Cristos? Capătă ea forma unor acțiuni concrete în loc să rămână la nivel de vorbe sau de gânduri? Iar pentru cei dintre noi orientați mai mult spre acțiune – listele noastre cu ce avem de făcut includ și nevoile altora, pe lângă ale noastre?

El a fost aproapele nostru

Când Isus ne poruncește să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, El ne spune să-i iubim pe toți – și pe vrăjmași, și pe cei în nevoie. Și El ne spune să-i iubim cu adevărat – iubindu-i în aceeași măsură în care ne iubim pe noi înșine. O astfel de iubire, oricât de imperfectă ar fi (și va fi imperfectă până vom fi în cer), îi distinge fără greșeală pe cei care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu.

Deși prima poruncă devine vizibilă prin cea de-a doua, a doua devine posibilă numai prin prima. Isus poruncește o iubire mai profundă decât cea pe care inimile noastre păcătoase pot să ofere. El poruncește o dragoste care vine de la Dumnezeu – într-adevăr, o dragoste care vine de la un Dumnezeu care a devenit aproapele nostru. Isus, pentru a ne arăta această neprihănire și pentru a fi neprihănire pentru noi, a venit și a fost aproapele nostru.

În El putem vedea dragostea desăvârșită de aproape, care se desfășoară în mijlocul unei vieți pline de provocări. Iată-L pe Cel care a iubit dușmanul și străinul, cel care a vindecat fiul sutașului și i-a căutat pe samaritenii păcătoși. Iată-L pe Cel care i-a iubit pe alții ca pe sine însuși, permițând ca nevoile nesfârșite și rugămințile insistente să-i întrerupă zilele și să-i strice odihna. Iată-L pe Cel care și-a iubit aproapele chiar și atunci când acel aproape avea un ciocan în mână și îi bătea cuie în mâini.

Mai mult decât atât, iată-L pe acel care ne-a iubit pe noi – mai în nevoie decât un om aproape mort la marginea drumului, mai răi decât orice dușman pe care noi îl știm. Numai o iubire ca a Lui poate să ne întoarcă inimile de la un formalism religios și să ne facă să îndeplinim prima poruncă. Și numai o iubire ca lui poate să ne umple inimile în așa fel încât să putem să îndeplinim cea de-a doua poruncă. A ne iubi aproapele la fel de mult ca pe noi înșine izvorăște din a fi iubiți de Isus, profund și necontenit.

„Fiecare creștin trebuie să-și asume datoria iubirii creștine cu o seriozitate de zece ori mai mare”, scria cândva pastorul Maurice Roberts. Și să o facă privind la Isus cu o atenție, o dragoste și un devotament de zece ori mai mari.

Articol scris de Scott Hubbard pentru Desiring God

(https://www.desiringgod.org/articles/love-all-your-neighbors).