Irosirea darurilor

După jumătatea vieții încep numărătorile, inventarul, socotelile: ce-am făcut, cu ce-am rămas, ce se va spune în urma mea, ce s-a cîștigat, ce s-a pierdut? Nu cred că există persoană onestă cu sine care să iasă bine la astfel de judecăți. Fiecare dintre noi, cu mintea pe care o avem spre senectute, ne judecăm altfel parcursul. Școala? O puteam face mai bine! Asta aș fi învățat, asta, nu! Căsătoria? Puteam fi altfel… dacă aș fi știut! Copiii? Aș fi putut fi mai prezent, un tată mai bun, mai îngăduitor, mai aspru, mai disciplinat, mai bun model. Profesia? Aș fi putut face cu mai multă eficiență asta sau asta… În toate există măsură lipsă, pentru că niciunul dintre noi nu am putut judeca momentul cu înțelepciunea pe care o transferăm acum retrospectiv.

Pentru cei mai tineri dintre voi, dați-ne voie să vă spunem dinspre capătul acesta care sînt principalele domenii în care cred eu că ne irosim. De fapt acestea sînt chiar darurile pe care le-am primit fără niciun merit și pe care le irosim și nu sîntem conștienți că tocmai acestea sînt bunătățile lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Timpul. Nu neapărat viața, ci timpul. Și un pacient în sedare, în comă indusă sau în letargie are darul vieții, dar nu al timpului, pentru că nu îl mai percepe. Și un pacient cu demență are darul vieții, dar îi lipsește calitatea acesteia, pentru că nu mai are amintirile, modul în care fiecare dintre noi ne împachetăm timpul. Și un pacient cu boli mintale severe are darul vieții, dar nu se poate bucura de prezent și nu poate face planuri pentru viitor. Percepția, planificarea și utilizarea timpului pe care Dumnezeu ni l-a îngăduit fiecăruia pe pămînt sînt un dar pe care am realizat că nu l-am prețuit îndeajuns pînă acum, cînd pentru mine timpul s-a scurtat. Pînă acum cîteva luni n-am realizat cît de important este timpul și percepția sa corectă, cînd, pentru o săptămînă aproape, calitatea percepției timpului pentru mine a fost deteriorată din cauza operațiilor prin care am trecut, apoi din cauza insomniilor și nopților grele de recuperare, vremea s-a dilatat sau s-a deformat. Timpul zboară precum un zmeu pe care un copil îl ține în mînă sau îi dă drumul. Oricum zboară. Ne putem agăța de el, ca să ne bucurăm de alergare sau putem privi neputincioși cum îl ia vîntul. Nu risipiți darul timpului!

Sănătatea. Nu viața, ci sănătatea. Și timpul și sănătatea ne fac viața frumoasă sau insuportabilă. Bolnavii au viață, dar aceasta poate deveni insuportabilă. Întrebați-l pe un bolnav oncologic cu cancer osos. Cu timpul, sănătatea se duce și, mai devreme sau mai tîrziu, pentru fiecare dintre noi, în funcție de gene și propria grijă, chitanțele pentru “păcatele tinereții” și plata pentru păcatul adamic vor veni. Există probleme de sănătate pe care le putem evita. Dacă m-aș întoarce cu 30 de ani în trecut aș face mai des vizite la medic, mi-aș îngriji altfel trupul, aș investi mai mult în grija pentru mine însumi. Da, există probleme genetice care fac anumite afecțiuni inevitabile. Disecția mea de aortă este din această categorie. N-aș fi putut face absolut nimic ca să o evit, dar în toată perioada de recuperare, ceea ce a transformat calvarul în iad au fost complicațiile stomatologice, la rinichi, problemele metabolice și altele adunate pe parcurs. Sănătatea este un dar, nu-l irosiți prin neglijență.

Talentul. Fiecare dintre noi avem daruri naturale, talent. Cu cît mai repede descoperit, cu atît mai bine pentru deținător și pentru comunitate. Ca profesor am văzut 30 de generații de studenți. Peste 3000 de destine. Cît de multe talente risipite! Cît de multe talente înăbușite de lipsă de caracter sau de imoralitate! Ce mari predicatori pierduți din lenevie sau din cauza unor alegeri greșite în alte domenii, căsătoria, spre exemplu! Ceea ce a pus Dumnezeu în noi trebuie cultivat prin muncă, strădanie, perseverență, consecvență, altfel este un dar aruncat, o piesă de aur aruncată pe o grămadă de gunoi, este un dar risipit!

Relațiile. Dumnezeu ne-a așezat pe fiecare dintre noi într-o țesătură de relații, ca într-o pînză de păianjen. Sînt fiul mamei mele, soțul soției mele, tatăl copiilor mei, prietenul prietenilor mei, profesorul studenților mei, păstorul enoriașilor. În toate aceste relații am făcut greșeli și pe unele le-am pierdut, alte relații au fost defectate remediabil, altele, iremediabil. Este o altă formă de risipire neglijența în relații, proasta administrare a încrengăturii în care, așa cum ne spune Martin Buber în Eu și tu, existăm, pentru că sîntem suma relațiilor noastre. Relațiile noastre ne condiționează ontologic. Sîntem mai puțin noi înșine și ne sărăcim, ontologic vorbind, atunci cînd risipim comoara comuniunii.

Cum am putea opri aceste risipiri? Ce se mai poate face? Voi reveni cu alt text pentru a răspunde acestor întrebări.