Întristarea de care avem nevoie – meditație din 2 Corinteni 7

Motivul întristării l-a constituit o epistolă pe care apostolul a trimis-o bisericii: „Măcar că v-am întristat prin epistola mea…” (v. 8). Încercarea de a reconstitui într-un mod detaliat întreg contextul istoric este prea laborioasă pentru spațiul limitat al acestei meditații, dar, cu siguranță, este vorba despre o scrisoare în care apostolul a condamnat păcatul din mijlocul adunării, dar și atitudinea bisericii față de această realitate. Cel mai probabil este vorba despre un membru al bisericii din Corint care „trăia cu nevasta tatălui său” (mama sa vitregă) (1 Corinteni 5:1). Deși păcatul ajunsese la cunoștința bisericii, credincioșii „nu s-au mâhnit” (1 Corinteni 5:2). Înțelegând primejdia în care se află o adunare care îngăduie astfel de păcate, apostolul Pavel îi confruntă aspru pe corinteni.

Rezultatul? După cum era previzibil, aceștia se întristează: „căci văd că epistola aceea v-a întristat” (v. 8). Cum să nu te întristezi atunci când ești certat? Atunci când problemele tale sunt expuse și nu pot fi tăgăduite? Ceea ce trebuie să înțelegem însă este că, în acest punct, corintenii se află la o răscruce. Întristarea pricinuită îi putea conduce în două direcții. Le pomenim, pentru că acestea sunt opțiunile care ne stau înainte și nouă, azi, ori de câte ori suntem confruntați cu păcatul atât ca indivizi, cât și ca biserici.

O primă posibilitate ar fi fost să încerce să își justifice păcatul. Această atitudine se poate manifesta într-o mare varietate de forme. Unii dau vina pe context. Poate fi vorba despre contextul geografic: „Toată lumea de aici face la fel!”; poate fi vorba despre contextul istoric: „Astea sunt vremurile, n-ai ce face!”; poate fi vorba despre contextul personal: „Tu nu înțelegi ce s-a întâmplat. Nu aveam ce să fac.” În toate aceste situații, cauza păcatului nu mai este localizată în interior, ci este vorba despre factori externi. Unii își justifică păcatul, intrând în jocul comparațiilor: „De ce mă vezi doar pe mine? Alții au comis păcate mult mai urâte. Există biserici mai compromise decâtnoi!” Alții își justifică păcatul, încercând să compenseze gravitatea acestuia cu greutatea faptelor bune pe care le-au făcut: „De ce îmi vezi numai greșelile? Atâtea lucruri bune pe care le-am făcut nu înseamnă nimic?”

Da, din păcate mulți aleg calea aceasta. Am fost atât de întristat, de-a lungul timpului, să observ colegi de-ai mei care au fost confruntați cu păcatul din viața lor, dar care, în loc să declare război propriului păcat, au declarat război tocmai celor care ar fi dorit să îi ajute.

A doua posibilitate este pocăința. Aceasta este calea pe care au ales-o corintenii. Întristarea lor i-a condus la pocăință: „Într-adevăr, când întristarea este după voia Lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire” (v. 10). Apostolul Pavel nu se bucura pentru că îi întristase. Trebuie să recunoaștem că există unii frați care au dezvoltat o pasiune din a întrista, a speria și a alarma. Pentru aceștia, întristarea reprezintă scopul final. Apostolul Pavel se bucura, dar „nu pentru că ați fost întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință” (v. 9). Scopul final era pocăința! Sau, mai bine spus, mântuirea: „Într-adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire” (v. 10).