Întrebări în loc de răspunsuri

Surghiunit în lumea suferințelor tale, obosit de fericirea celor de lângă tine, îți rămâne o singură opțiune: Dumnezeu. Într-o eventuală întâlnire cu Dumnezeu își pune nădejdea și Iov, epuizat de cuvântările prietenilor săi. S-a săturat să îi tot audă explicându-i  motivele pentru care a ajuns în groaznica stare și oferindu-i rețete-remedii pentru a ajunge înapoi, la fericirea care îl însoțise mai înainte. Aceștia se erijează în veritabili purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu, dar Iov știe că sunt străini de gândurile Lui. Ar dori să ajungă cumva la Dumnezeu, dar pare că El tace și se ascunde. Lui Iov nu i-a mai rămas decât suferința și discursurile sâcâitoare ale celor trei prieteni. Pe măsură ce timpul trece, discursurile lor devin tot mai supărătoare, ca o muscă ce se tot așază pe tine în timp ce te odihnești într-o după amiază de vară sau ca țânțarul care îți piuie în urechi noaptea.

Uneori, Iov își imaginează cum s-ar desfășura o astfel de întâlnire cu Dumnezeu. Unul dintre aceste momente este descris în Iov, capitolul 9:

„Iov a luat cuvântul și a zis:

«Știu bine că este așa.

Și cum ar putea omul să-și scoată dreptate înaintea lui Dumnezeu?

Dacă ar voi să se certe cu El,

din o mie de lucruri, n-ar putea să răspundă la unul singur.

A lui este înțelepciunea și atotputernicia:

cine I s-ar putea împotrivi fără să fie pedepsit?

El mută deodată munții,

și-i răstoarnă în mânia Sa.

Zguduie pământul din temelia lui,

de i se clatină stâlpii.»”

(Iov 9:1-6)

Mai târziu însă Iov imaginează un context cu totul diferit al întâlnirii cu Dumnezeu, un context în care el, Iov, își va susține cauza și Îl va copleși pe Dumnezeu cu mulțimea argumentelor sale. Singura problemă de dezlegat în acest punct este aceea că nu Îl poate găsi:

„Iov a luat cuvântul și a zis:

«Și acum plângerea mea este tot o răzvrătire,

Dar suferința îmi înăbușă suspinurile.

Oh! Dacă aș ști unde să-L găsesc,

dacă aș putea să ajung până la scaunul lui de domnie,

mi-aș apăra pricina înaintea Lui,

mi-aș umple gura cu dovezi.»”

(Iov 23:1-4)

Se va arăta Dumnezeu? Cum va fi, totuși, întâlnirea? Cu siguranță, în mintea lui Iov se adunaseră foarte multe întrebări care, într-un sens, sunt cuprinse în întrebarea pe care o pune în prima sa cuvântare: „Pentru ce dă Dumnezeu lumină celui ce suferă,/ și viață celor amărâți la suflet?” (Iov 3:20). Așa ni se întâmplă și nouă. Sătui să ascultăm „purtătorii de cuvânt”, am vrea să ajungem la EL. Cu ce întrebare va începe Iov? Cum își va construi argumentul? Și, chiar așa, ce ar putea să îi răspundă Dumnezeu?

Nu este prima dată când socotelile din mintea umană nu se potrivesc cu cele din târgul realității. Dumnezeu vine, dar nu pentru a oferi, ci pentru a primi răspunsuri. Nu pentru a rezolva o parte dintre întrebări, ci pentru a spori într-un ritm aproape amețitor numărul lor. De ce pune Dumnezeu întrebări? Am putea să ne imaginăm că există lucruri pe care nu le cunoaște? Nicidecum! Dumnezeu nu întreabă pentru a cunoaște, ci pentru ca Iov să își (re-)cunoască ignoranța.

Ceea ce ne miră și mai mult este că, în cele din urmă, Iov nu pare deranjat de lipsa răspunsurilor. Există în această întâlnire ceva care îl face să se cutremure, dar care, în același timp, îi aduce o împlinire copleșitoare. Atât de copleșitoare, încât dizolvă urgențele de acum câteva ceasuri, întrebările presante, nemulțumirile profunde. Nu este vorba despre răspunsurile lui Dumnezeu, ci despre prezența Lui. În cele din urmă, aceeași concluzie, legată de prezență, la care am ajuns și în textul de ieri.