Unul dintre capitolele citite azi, în cadrul programului de citire a Bibliei alcătuit de Robert Murray M’Cheyne, este Neemia 4. Cartea lui Neemia ne oferă o imagine superbă a ceea ce face orice persoană implicată în lucrarea lui Dumnezeu: zidește! Pe de o parte, Dumnezeu este Cel care Își zidește Împărăția, iar noi o primi ca pe un dar. Autorul Epistolei către Evrei vorbește despre „cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (11:10). Cartea Apocalipsa întărește aceste adevăr și ne vorbește despre Noul Ierusalim, cetatea sfântă, care se coboară din cer, de la Dumnezeu, ca un dar (Apocalipsa 21:2, 10). Pe de altă parte, apostolul Pavel ne amintește că avem cinstea nemaipomenită de a participa la zidirea acestei cetăți, alături de Dumnezeu! (vezi 1 Corinteni 4).
Citind cartea Neemia, înțelegem că cei care participă la lucrarea de zidire se vor lupta, în permanență, cu provocări de tot felul. În capitolul patru, Neemia ne prezintă două categorii de provocări:
Mai întâi, Neemia și cei care zidesc trebuie să înfrunte puterea ocării, a vorbelor batjocoritoare. Iată cuvintele lui Sanbalat, unul dintre vrăjmașii lor: „«La ce lucrează acești iudei neputincioși? (…) Oare vor da ei viață unor pietre înmormântate sub mormane de praf și arse de foc?»” (4:2). Nici Tobia, Amonitul, nu se lasă mai prejos: „Să zidească numai! Dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul lor de piatră»” (4:3). Puterea vorbelor, pentru zidire, dar și pentru dărâmare, nu ar trebui subestimată niciodată. „Moartea și viața sunt în puterea limbii”, spunea autorul Proverbelor (18:21). Demn de remarcat e faptul că Neemia conștientizează că, lucrarea pe care o face nu îi aparține lui, ci lui Dumnezeu. În consecință, în mod primar, nici ocările nu sunt îndreptate asupra lui, ci asupra Dumnezeului Lui: „Ascultă, Dumnezeul nostru, cum suntem batjocoriți!” (4:4a).
Mai apoi, Neemia și partenerii săi de lucrare trebuie să îndure violența oponenților lor. Iată planul acestora, în momentul în care realizează că lucrările merg înainte, iar efectul coroziv al batjocurilor lor nu și-a atins ținta: „Și vrăjmașii noștri ziceau: «Nu vor ști și nu vor vedea nimic până vom ajunge în mijlocul lor; îi vom ucide și vom face astfel să înceteze lucrarea»” (4:11). Din acel punct, pe lângă mistrie, își face loc și sabia.
Care, dintre cele două provocări, să fie mai greu de îndurat? Ce este mai de dorit: să primești o ocară sau o palmă? Să fii obiectul deriziunii și al hohotelor de râs sau al armei și al pumnului încleștat? Pentru că în perioada aceasta, în cadrul programului de citire alcătuit de Robert Murray M’Cheyne se citesc și Evanghelia după Matei și cartea Faptele Apostolilor, vă încurajez să urmăriți modul cum cele două provocări apar constant și se îngemănează, atât lucrarea apostolului Pavel, cât, mai ales, în lucrarea Domnului nostru.
În cele din urmă, binecuvântata cruce a lui Hristos este momentul și locul în care violența extremă se întâlnește cu ocara extremă. Ce bine să știm, că, tot din cruce, curge și „binecuvântarea extremă”! Și, ce bine să știm că, în această privință, crucile noastre se aseamănă cu a Sa!
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter