Între căință și pocăință, între calea lui Iuda și calea lui Petru

Ioan 13:27: Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satana în Iuda. Isus i -a zis: “Ce-ai să faci, fă repede.”

În Evanghelia după Ioan, capitolul 13, sînt două personaje mai apropiate de Isus. Cele mai apropiate, în afară de însuși evanghelistul Ioan. Cu Petru stă de vorbă mai mult Mîntuitorul atunci cînd îi spală picioarele, lui Iuda îi întinde bucățica.

Cei doi reprezintă personaje încondeiate în tușe mai groase în întreaga Evanghelie. Iuda rostește puține, dar face multe. Petru spune multe și intră în mai mult dialog decît ceilalți ucenici.

Amîndoi Îl trădează pe Domnul. Nu este ironic? Chiar cei care sînt mai apropiați și cei care îl privesc mai mult în ochi pe magistru, tocmai aceia Îl neagă și Îl dau pe mîna conțopiștilor Legii!

Și unul și altul cad, dar avem două drumuri după cădere, drumul plîngerii și drumul spînzurătorii.

Matei 26:75: “Şi Petru şi -a adus aminte de vorba, pe care i -o spusese Isus: ,,Înainte ca să cînte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plîns cu amar.”

Evanghelistul Matei ne spune că Iuda s-a căit, a recunoscut, a regretat, dar acesta nu este drumul autentic al pocăinței. Regretul cel mai sincer nu acoperă păcatul. Căința se poate transforma eventual în amărăciune și vlăstari de scîrbă, dar nu în bucuria iertării.

Matei 27: 3: “Atunci Iuda, vînzătorul, cînd a văzut că Isus a fost osîndit la moarte, s’a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrînilor, şi a zis: ‘Am păcătuit, căci am vîndut sînge nevinovat’. ‘Ce ne pasă nouă?’ i-au răspuns ei. ‘Treaba ta.’ Iuda a aruncat arginţii în Templu, şi s’a dus de s’a spînzurat.”

Petru își plînge trădarea, nu face acte teatrale, nici măcar nu încearcă să repare, nu face nicio mărturisire publică imediat, nu-și va fi iertat lucrul mai apoi, dar pe moment cel care pare să facă actul corect este Iuda, nu Petru. Petru plînge a disperare, dar nu deznădăjduiește. Iuda îndeplinește încercarea de reparație, se căiește, mărturisește public, tinde spre îndreptare, dar Satana deja îl ocupă pe dinăuntru.

Există probabil trei faze prin care poate trece omul în relație cu Satana: ispitit de acesta și influențat, apoi sub stăpînirea și posedat de duhurile rele. Din acestea două pare a fi scăpare. Ispititul scapă, îndrăcitul este eliberat de mii de duhuri, dar urmează o a treia fază fără de scăpare și fără de întoarcere: însătănirea. Satana însuși își face loc în inima lui Iuda, îi ocupă complet ființa și îl strămută spre moarte. Nu-i interesantă observația că trupul mort al Iudei s-a dezghinat și și-a vărsat pe pămînt burhăile? Nici hoitul n-a suportat ocupația, mațele (sediu al setimentelor pentru antici, sediu al spiritualității) ies afară în spume pe pămînt, cînd spînzuratul, fiul pierzaniei, crapă.

Există o fază în care întoarcerea și mîntuirea nu mai este posibilă. Există un stadiu în care nici măcar proximitatea lui Isus și a Miresei Lui nu ne mai poate salva. Atunci iei bucățica din mîna Mîntuitorului și în loc să își facă loc în trup pîinica bucuriei, exact în acel moment sătănirea devine desăvîrșită. Autorul epistolei către Evrei ne spune că Esau căuta cu lacrimi locul binecuvîntării și nu mai găsea locul acela.

Evrei 12:17 Ἴστε γὰρ ὅτι καὶ μετέπειτα, θέλων κληρονομῆσαι τὴν εὐλογίαν, ἀπεδοκιμάσθη; μετανοίας γὰρ τόπον οὐχ εὗρεν, καίπερ μετὰ δακρύων ἐκζητήσας αὐτήν.”

Există posibilitatea să iei Cina Domnului și să fii îndrăcit? Există posibilitatea de a activa în Biserică și să te înrăiești și mai mult? Corintenii n-au fost mustrați de Pavel pentru că nu luau regulamentar Cina sau pentru că nu credeau că este realmente Trup sau că este un simbol, au fost mustrați că vin în comuniune și se fac mai răi, pentru că întind rodul viței și rodul cîmpului unii spre alții și acestea cu adevărat se transformă, dar se transformă în paharul dracilor și în pîinea sătăniciurilor.

Cînd luăm Cina cea Mare, acela este timp în care putem medita la cele două drumuri din fața Paharului, la cele două căi din fața Pîinii. Prividu-ne în ochi Salvatorul, ne putem pierde. În fața Mîntuitorului putem lua bucățica și să alunecăm pe acoperișul iadului. Preajma lui Isus și a Bisericii nu sînt de ajuns pentru scăpare.

Isus vrea să ne ocupe dinlăuntru, vrea să intre în noi și să Îi lăsăm Duhul să ne confiște trupul ca un cort, ca un templu.

Există și drumul lui Petru, drumul pocăinței autentice, fără teatralisme, dar cu plîns în dosul ușii, fără pași pe sticlă ciobită și fără mers în genunchi și pe coate, dar cu frîngere și strîngere de inimă. Există un drum spre lemnul spînzurătorii, al lui Iuda, și altul spre lemnul crucii cu capul în jos, al lui Petru martirul. Există drumul orgoliului înșelat, al lui Iuda, și drumul smereniei definitive, al lui Petru. Există drumul urcării în copaci, și drumul coborîrii spre umilință. Există o cale a căinței amare, acea cale spre Iadul adevărat, căință pentru veci, părere de rău fără scăpare, plînsul și scrîșnirea dinților, dar există și calea pocăinței cu oftat de ușurare și bucurie lîngă tîlharul cel din dreapta, lîngă Maria Magdalena celor șapte păcate, lîngă Petru și alți ratați ai lumii acesteia.

Acest text a fost publicat anterior pe blogul personal