Interpretând-o pe “Emma”

Romanele lui Austen au constituit o sursă imensă pentru adaptări dramatice și cinematografice. O mulțime de regizori au adus la viață pe ecran poveștile încântătoare ale lui Austen. Până în prezent există opt adaptări ale “romanului perfect”, printre care și Clueless (care plasează intriga într-un liceu din Becerly Hills) și Aisha (o ediție jovială a lui Clueless făcută de Bollywood). Cele mai recente versiuni convenționale sunt cele din 1996 cu Gwyneth Paltrow în rolul principal, o producție BBC din 2009 și versiunea din 2020, regizată de Autumn de Wilde, având-o pe Anna Taylor Joy în rolul principal.

Cele mai reușite adaptări cinematografice după operele lui Austen sunt: “Rațiune și simțire” a lui Ang Lee, clasica serie BBC “Mândrie și prejudecată”, care i-a avut ca protagoniști pe Colin Firth și Jennifer Ehle. În mintea mea, ele au stabilit standardul pentru ecranizările operelor lui Austen. Ambele nu numai ca portretizează frumusețea și reținerea manierată a Angliei din perioada Regenței, ci și captează agerimea și verva scriiturii lui Austen și spiritul curajos al eroinelor ei.

Din aceste perspective, interpretarea recentă a lui Autumn de Wilde este o dezamăgire. Producția este fastuoasă în privința cinematografiei, costumelor, decorurilor și locațiilor. Costumele bogate și decorurile probabil exagerează luxul din Hartfield, Randalls și Donwell Abbey, dar opulența face filmul un deliciu pentru ochi.

Problema pe care am avut-o cu versiunea lui Autumn de Wilde este că Anna Taylor Joy a fost atât de antipatică ca eroină principală. Jane Austen însăși a recunoscut că era probabil singura persoană căreia ii plăcea într-adevăr de Emma. Actrița a avut sarcina dificilă de a crea o eroină care să fie plăcută: copilăroasă, plină de viață și fermecătoare, în timp ce e manipulativă, snoabă și egoistă. Anna Taylor Joy a reușit să interpreteze latura snoabă, egocentrică și rea, însă a ratat farmecul cuceritor al Emmei care strălucește în roman. Emma interpretată de Anna Taylor Joy a fost mult prea serioasă. Jane Austen nu s-a luat pe sine și operele sale prea în serios, și nici noi nu ar trebui să o facem. Din această cauză au o influență atât de profundă. Pasiunea controlată a acestora, care fierbe sub aparențe, este ceea ce ne încântă. Dacă personajul ar fi prea serios și conștient de sine ar trăda caracterul discret al lui Austen și al operelor ei.

Emma cea serioasa interpretată de 

Anna Taylor Joy trădează ceea ce eu suspectez a fi o conotație intenționat feministă. O recenzie favorabila recentă a filmului spune:

“Povestea lui Austen primește un tratament al secolului al XXI-lea, mulțumită scenariului inteligent al lui Eleanor Catton, care redă teme progresiste precum autonomia femeilor și care provoacă legile sexiste și ierarhiile sociale ale vremurilor lui Austen. Schimbând politicile de sex și dinamica puterilor de gen ale epocii georgiene și ale Regenței, Wilde și Catton echilibrează elementele stagnante ale dramei de epocă și corelează sensibilitățile contemporane cu materialul vechi de secole. Cu alte cuvinte, un scenarist și un regizor conduși ideologic au reușit să transforme farmecul romanțios al lui Austen într-un tratat feminist. Această încărcare ideologică sexuală contemporană strică întregul film, deoarece un public atent știe ce se întâmplă. Subtextul moralizator în acest caz a fost destul de subtil, dar intenția sa a fost la fel de serioasă ca și abordarea exagerată a rolului principal de către Anna Joy Taylor. Astfel, a aruncat o umbră suspect de serioasă asupra întregii producții.”

Am scris în trecut despre rezultatele distructive ale transformării lui Shakespeare într-un autor “woke”. Impunând propria ideologie marilor autori clasici este ca desenarea unei mustăți pe tabloul Mona Lisei, pentru ca apoi să te crezi deștept. Trebuie să ne amintim remarca ironică a lui Ogden Nash: “Here is a good rule of thumb, Too clever is dumb.” (O regulă generală este că atunci când ești prea deștept, ești prost – n.t.).

Capodoperele trecutului sunt moștenirea noastră comună, iar ele ne sunt transmise cu un anumit context istoric, perspectivă asupra lumii și ideologii și credințe incorporate. O parte din aprecierea acestor capodopere constă în înțelegerea perspectivelor și sistemului de valori în care sunt înglobate și din care au izvorât.

Nu este vital ca cineva să accepte sau să urmeze aceste credințe sau perspective, însă este vital ca să le menținem și să le portretizăm cu cât mai multă acuratețe, astfel încât reimaginarea lor este un omagiu, iar nu un act de vandalism cultural.

Dwight Longenecker, The Imaginative Conservative