Îndoiala și credința – Partea a II-a, Tensiunea dintre prezent și absent

Dacă îndoielile care contează sînt cristologice, toată greutatea credinței, dar şi bucuria consecventă ei vine din această opoziţie absent – prezent.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu nevăzut, dar El există. Este. El este Cel ce Este cu adevărat. Iahve. Mai adevărat chiar şi decît eu însumi acum. Faptul că nu SE vede (cu accent pe reflexiv) nu înseamnă că nu ESTE. Din pricina faptului că El ne este nevăzut, este „aparent” absent.

În aparență (ce paradox, pentru că aparent, înseamnă că „apare”, dar nu este ceea ce apare, dar Dumnezeu nici măcar nu apare), în aparenta Sa absenţă El este cea mai tulburătoare prezenţă. Este o prezenţă invazivă pentru credincios şi o absenţă politicos-suveran-tragică pentru necredincios. Dumnezeul nostru nu este Marele Absent, ci Prezenţa abstrasă discret și pedepsitor din viaţa celui care nu vrea să creadă.

Dumnezeu este Prezent pentru cine Îl caută în nevedere, în absenţă (mai ferice este de cel care nu a văzut, dar a crezut) şi este cu totul Absent pentru cel care caută în vedere şi Îi doreşte prezenţa care s-ar prăbuşi în constatare, ocolind credința. Dacă Dumnezeu ne-ar invada cu prezenţa Lui fără să o căutăm în ascunderea rugăciunii atunci drumul credinţei ne-ar fi interzis. Prezenţa Lui ar fi CONSTATATĂ, nu CREZUTĂ.

Îl slăvesc pe El că este „absent” din lumea văzutelor, pe care El Însuși le-a creat pentru a ne copleşi cu Prezenţa-I nevăzută.

Postul, spre exemplu, ca disciplină spirituală, ne ajută să înţelegem tînjirea în absenţă, fără a nega prezenţa trupului. Nu trebuie să fii platonic echivalînd “soma” cu “sema”, „trupul este un mormînt”, postul nu ofensează corpul, tocmai prezenţa acestuia face postul ceea ce este, înfometarea şi însetarea ne fac să apreciem mai mult adevărata Pîine, adevărata Apă, care nu se vede cu ochii, nu se gustă cu gura, dar satură din plin. Credinţa este o formă de post, de abstinență față de vedere și pipăire pînă la moarte, cînd, dincolo de aceasta, vom vedea și vom trăi în prezența Lui. Vom fi cu El și vom fi ca El. Credinţa este o formă de tînjire în înfometare spirituală, care va fi împlinită la ospătul ceresc, cînd ceea ce pare acum întunecat va fi văzut faţă către faţă.

Postul şi credinţa sunt prinse împreună în tensiunea absenţă-prezenţă şi amîndouă ne ajută să Îl „vedem” cu ochi spirituali pe Cel care face posibilă toată Prezenţa (fiinţa în sensul grecilor).

Dumnezeu binecuvîntă credinciosul cu Prezenţa Lui în aparenta Lui absenţă.

În Isus EL A VENIT, EL ESTE CHIPUL VĂZUT AL DUMNEZEULUI NEVĂZUT, a venit și a trăit printre noi, și-a făcut cort, dar apoi a dispărut din nou și tot nevăzut este Întrupatul.

Așadar, în această tensiune dintre văzut și nevăzut, dintre prezent și absent, orice credincios alunecă din cînd în cînd pe panta îndoielilor. Cînd sîntem obosiți de atîtea suferinți și căutări, cînd nu avem răspuns la suferințele noastre și ale altora, cînd Cerul tace și Dumnezeu rămîne ascuns după perdeaua norilor, cînd ceilalți din jurul nostru cad și cînd cei în care am avut încredere ne trădează, cînd vizibilul și pipăibilul alunecă, da, atunci sîntem tentați de îndoială, dar tocmai atunci cînd îți vine să strigi… NU MAI POT CREDE… gîndul se întoarce într-o rugăciune: Ajută-mi necredința să devină credință!

Va urma