Încarnare sau întrupare? Cristos Înomenitul!

De-a lungul istoriei gîndirii creștine, au existat ezitări asupra terminologiei cristologice referitoare la evenimentul Nașterii Mîntuitorului, Crăciunul.

Să spunem încarnare? El Și-a asumat sarx-ul, carnea noastră, vizibilul, partea materială, dar, în conformitate cu unele erezii cristologice, nu Își va fi asumat și partea lăuntrică a omului, sufletul. Sufletul, în concepția unor ereziarhi va fi fost înlocuit de Logos. Chiar termenul de Crăciun pare  a fi legat de conceptul timpuriu de încarnare (Christos ensarkikos). Domnul profesor Traian Diaconescu propune o etimologie interesantă pentru termenul Crăciun, ca metateză de la Carnatio – incarnatio (încarnare) în Diaconescu, Traian, Motivaţia semantică a cuvântului românesc Crăciun «Noël», Studiu asupra terminologiei creştine din Romania Orientală, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, tomul XXXII, 1988-1991, A(Extras), pp. 29-63.

Atunci putem spune că S-a întrupat? Și-a asumat soma, trupul cu sarx kai haima, carne și sînge. Întruparea presupunea cîțiva pași mai departe în gîndirea creștină, spre anularea oricăror forme de docetism.

Întruparea (Christos somatikos), spre deosebire de încarnare (Christos ensarkikos), presupunea faptul că Mîntuitorul a fost Divin din pîntec. Asta presupune faptul că Dumnezeu S-a ascuns în pîntec de om pentru nouă luni de zile, că a fost în legătură sanguină, prin ombilic, cu Mama Fecioară, că a avut totul întru toate la fel ca și noi, numai fără păcat: ficat, pancreas, vintre, vene, ligamente, oase, că a avut somn și digestie, circulație sanguină și respirație, că a avut greutate corporală, pentru că au existat texte docetice precum o Evanghelie apocrifă atribuită lui Petru în care se susținea că ”El călca pe nisipiul mării și nu lăsa urme”. Întruparea pretinde corporalitatea neștirbită, cu totul asumată, pe cînd încarnarea ar fi lăsat loc de interpretare a cărnii doar ca un fel de ”împielițare”, îmbrăcarea într-o formă umană, ca într-un fel de carcasă acoperitoare a unei realități mistice, metantropice, dincolo de omenesc, dar neomenesc. De ce? Pentru că umanitatea cu a ei componentă corporală, din pricina moștenirii platonice, este de respins cînd cugetăm la Cristos Divinul, Perfectul. Acela nu s-ar fi întinat cu trup, pentru că ”trupul ne este nouă un mormînt!” – τὸ μὲν σῶμά ἐστιν ἡμῖν σῆμα.

Astfel a fost exploatat eretic versetul care spune: ”a luat chip de rob”, adică a luat doar chip uman, dar nu va fi fost cu totul uman.

Dacă Mîntuitorul Își va fi asumat doar carnea, atunci, în conformitate cu teologia părinților de la Conciliul de la Niceea, Atanasie și apoi, în formulările lui Chiril al Alexandriei, ”ceea ce nu este asumat nu poate fi mîntuit”. Dacă nu este asumată și partea vizibilă și partea invizibilă în totalitate, atunci mîntuirea nu este eficace. Mîntuirea este privită de părinții niceeni și apoi de către cei capadocieni în mod holistic: trup și suflet, corp vizibil și lăuntru, cu toată structura sufletească pe care o descriu aproape fiecare în cheie platonică: intelect, voință, sentimente. Iată dar că Logosul divin nu va fi înlocuit sufletul în Domnul Cristos. De aceea Evanghelia după Ioan ne spune că a plîns, că a avut trăiri sufletești identice cu ale noastre, nu asemănătoare cu ale noastre.

 

Disputele cristologice se înfierbîntă tocmai în jurul acestei întrebări: cît din ceea ce sîntem noi și-a asumat Fiul? Cît din ceea ce va fi fost Adam a fost Fiul? Cum s-a manifestat umanitatea Sa fără a afecta în vreun fel Dumnezeirea Sa?

De aceea scenele răstignirii sunt atît de precise în detalii care arată faptul că acea carne n-a fost doar o phantasma, o nălucire sau o hetero-materie, o carnalitate plăsmuită din altfel de structură decît cea omenească.

Astfel, odată cu Părinții capadocieni s-a ajuns la înomenire, termeni ca încarnare și întrupare pălind pe lîngă ultima altere: Cristos Înomenitul.

Înomenirea lui Cristos este un termen atotcuprinzător. El n-a îmbrăcat doar carnea noastră, încarnîndu-Se, nu s-a coborît doar la condiția noastră trupească și sufletească, întrupîndu-Se, ci S-a făcut întru totul la fel ca noi, însă fără păcat. S-a făcut om, fără să-I fi fost străin ceva din ceea ce este omenesc, mai puțin păcatul.

De aceea putem să îi înălțăm imnuri precum acestea:

El, Cel Care este Viața Veșnică, a venit să petreacă în timp și să ia viață biologică; El, Care este Calea, a venit să învețe să meargă de la om; El, Cuvîntul, a venit să învețe să vorbească; El, Care este Pîinea Vieții, S-a lăsat hrănit; El, Care este Părintele Veșniciilor, S-a lăsat purtat în pîntec de femeie 9 luni de zile, pentru ca mai apoi să crească în ascultare și înțelepciune, El, Înțelepciunea prin care toate s-au făcut; El, Care S-a dezbrăcat de Sine Însuși, pentru a fi înălțat mai presus de orice nume, de orice domnie, de orice stăpînire.

Sau cum spunea Augustin: ”A fost născut dintr-o mamă pe care El a creat-o, a fost cărat de mîini, cărora El le-a dat formă, a plîns într-o iesle, copil fără cuvinte fiind, El, Cuvîntul, fără de care întreaga elocvență umană rămîne mută!”

Chiar în momentele în care era să pun punct acestui text, fostul meu student, David Goran, îmi trimite această bijuterie retorică:

”Grigore de Nazianz la Nașterea Mântuitorului (380 AD): Cel fără de trup Se întrupează. Cel nevăzut Se face văzut. Cel de neatins se face pipăibil. Cel fără de timp începe sub timp. Fiul lui Dumnezeu Fiul Omului se face. Cel ce este devine și Cel necreat Se creează, și Cel necuprins se cuprinde… Și Cel bogat sărăcește; pentru trupul meu sărăcește, pentru ca eu să mă îmbogățesc în dumnezeirea Lui. Și Cel preaplin se golește. Se golește, așadar, pentru puțin de slava Sa, pentru ca eu să mă împărtășesc de plinătatea Sa.”

Și n-am mai înceta să scriem despre acestea! Ne ispitește tentația psalmistului acum: ”Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă și zic: „Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!” Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba!” (Psalmul 45:1)