În anul morții reginei Elisabeta…

Ozia este însă doar un om, așa că Scripturile ne vorbesc despre „anul morții lui” (vezi Isaia 6:1). Nu putem decât să ne imaginăm panica și descurajarea care pun stăpânire pe popor și poate chiar pe Isaia în acele momente. Tocmai în acest an, Isaia primește o viziune. „În anul morții împăratului Ozia”, Isaia „îl vede pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt” (vezi Isaia 6:1). Serafimii zburau în jurul acestui tron și strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (vezi Isaia 6:3). Este momentul în care Isaia poate să conștientizeze că, dincolo de orice împărat pământesc, dincolo de orice scaun de domnie de pe pământ, există un împărat și un scaun de domnie care nu trec. Slava lui Ozia fusese mare, dar acum trecuse. Tronul lui fusese stabil, dar acum era gol. Exista însă un scaun de domnie mai înalt decât toate celelalte și care nu va fi niciodată gol. Cu siguranță, este o viziune care îl încurajează profetul Isaia la capătul strălucitei domnii a lui Ozia.

Zburăm peste multe secole și ajungem la finalul primului veac după Hristos. Ne întâlnim tot cu un slujitor al lui Dumnezeu: apostolul Ioan. Între Isaia și Ioan, peisajul geopolitic s-a schimbat de nenumărate ori. Imperii mari și împărați care se credeau atotputernici se ridicaseră, dar acum erau doar o amintire. De pildă, strălucita cetate a Babilonului era pe vremea aceasta un banal și neînsemnat sat pescăresc. Mezii și perșii au avut perioada lor de glorie. La fel grecii. Acum era rândul romanilor.

Să revenim însă la Ioan. Precum lui Isaia, și lui i se îngăduie să privească, preț de câteva clipe, în cer: „După aceste lucruri m-am uitat și iată că o ușă era deschisă în cer” (vezi Apocalipsa 4:1). Ce vede Ioan acolo? „Și iată că în cer era pus un scaun de domnie și pe scaunul acesta de domnie ședea Cineva” (vezi Apocalipsa 4:2). Pe pământ, peisajul se schimbase de nenumărate ori. În ceruri, era neschimbat: scaunul de domnie al lui Dumnezeu era la fel de slăvit și se afla în centrul tuturor lucrurilor. Mai mult chiar, făpturile care înconjurau scaunul de domnie proclamau același lucru pe care îl proclamau cu sute de ani în urmă, pe vremea lui Isaia: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu!” (vezi Apocalipsa 4:8). Același scaun de domnie, cu același ocupant care pare să nu obosească și să nu îmbătrânească. Aceeași slavă care nu se trece, ci este la fel de vie, la fel de copleșitoare.

Suntem în anul morții reginei Elisabeta. A fost o domnie lungă și binefăcătoare pentru țara în care a domnit, dar și pentru lume, în general. A fost o domnie modelată de credința în Dumnezeu și de valorile creștine. Ce se va întâmpla de acum? Ce se va întâmpla cu Regatul Unit, dar și cu lumea noastră care pare să o fi luat razna?

Oprește-te câteva clipe și privește în locurile cerești. Vei descoperi că la peste două mii șapte sute de ani de la viziunea lui Isaia și la peste două mii de ani de la viziunea lui Ioan, peisajul ceresc este același. Și câți ani mai îngăduie Dumnezeu să rămână în picioare lumea aceasta, tot așa va fi. Și la fel va fi și după ce lumea aceasta nu va mai fi. Psalmistul ne confirmă această realitate: „Domnul împărățește îmbrăcat cu măreție/ Domnul este îmbrăcat și încins cu putere/ (…) Scaunul Tău este așezat din vremuri străvechi/ Tu ești din veșnicie/ (…) Mai puternic decât vuietul apelor mari/ și mai puternic decât vuietul valurilor năprasnice ale mării/ este Domnul în locurile cerești.” Și da, și psalmistul ne amintește că Cel care stă pe scaunul de domnie este sfânt: „Sfințenia este podoaba Casei Tale,/ Doamne, pentru tot timpul cât vor ține vremurile” (vezi Psalmul 93).

Să prindem curaj: „În anul morții reginei Elisabeta, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt…” Același adevăr este valabil și pentru anul în care împăratul nebun a invadat sau pentru anul ciumei. Nu este psalmistul suficient de clar? „Pentru tot timpul cât vor ține vremurile!”