Împlinirea de sine prin Cristos

Sinele Mariei este un punct critic într-un plan divin. Realizarea ei foarte umană este în mod ciudat necesară pentru o realizare divină. Iar ea consimte la acest plan divin și la realizarea lui. Ea „se compromite”. Se angajează într-un mod care nu poate fi anulat. El permite realizarea de sine pentru Dumnezeu și cu Dumnezeu. Așadar, la Buna Vestire, Maria ia o decizie cu Dumnezeu cu privire la cine va fi ea pentru Dumnezeu și, în Dumnezeu, cine va fi ea pentru lume. Acum, Dumnezeu intră pe scena istoriei umane prin acțiunea Mariei. Cuvântul divin intră în lume potrivit cărnii unei mame umane.

Iisus se mișcă prin lume cu vorbe și fapte. Fragmentele de ființă umană în ființa sa se ridică din nou în noapte. Din nou flacăra unei conștiințe umane le luminează. Dar această conștiință umană este și conștiința unei persoane din Sfânta Treime, a Cuvântului Tatălui. În felul în care Balthasar pune lucrurile, Isus este una cu rolul său. El articulează adevărul divin în însuși drama vieții sale umane.

Balthasar numește această autoarticulare, în aspectul său de acțiune umană, „ascultare”. Este o acțiune inteligentă, pentru că exprimă ceva adevărat. Este o acțiune creativă, pentru că tratează situațiile noi pe măsură ce apar. Este o acțiune liberă, pentru că voința umană este liberă. Și este ascultare, pentru că aduce în istoria umană voința mântuitoare a Treimii veșnice. Cu alte cuvinte, ascultarea lui Iisus este o realizare personală.

Iisus Cristos este Cuvântul Întrupat, Cuvântul divin în care toate lucrurile au fost făcute. În calitate de Cuvânt, el este inteligibilitatea a tot ceea ce este. În acțiunea sa pe scena istoriei umane, omul-Dumnezeu desface ADN-ul universului, și face acest lucru pentru a-l reface din nou. În centrul acestui act de recreere dramatică se află modul în care Iisus înaintează spre „ora” sa, pe un curs de coliziune directă cu tot ceea ce lasă viața umană permanent incompletă și vădit ambiguă: tăcerea, păcatul, moartea.

Dacă noi concepem uneori teatrul ca pe o luptă între două forțe, atunci Balthasar observă cât de neobișnuită este lupta dintre Dumnezeu și puterile păcatului și ale morții în viața lui Iisus. Oamenii din jurul său reacționează cu confuzie la mărturisirea sa despre cine este, inclusiv cei mai apropiați de el. Evangheliile relatează, în moduri diferite, perplexitatea constantă a celorlalți față de Iisus. Balthasar îl descrie ca fiind din ce în ce mai expus, în timp ce lumea din jurul său reacționează cu o rezistență tot mai mare. Această ciocnire care se intensifică pe scenă este uimitor de inegală, pentru că unul se ridică în vulnerabilitate, iar celălalt, în violență. Într-adevăr, competiția se va încheia cu Iisus gol pe o cruce.

Pentru Balthasar, inima Trinității este dezvăluită pe cruce într-un gest de vulnerabilitate absolută care este, de asemenea, un gest de solidaritate absolută (a lui Dumnezeu cu noi). „Locul inimii sale [străpunse] este deschis, gol, pentru ca toți să intre”. Iar puterea umană goală este expusă pentru ceea ce este cu adevărat: alegerea egoistă a propriei persoane sau a unui grup, nevoia egoistă de a asigura viitorul „corect” cu forța. În Cristos, Dumnezeu acționează așa cum este în veșnicie, cu o putere ce trece dincolo de auto-afirmarea umană, depășind-o cu atingerea carității și revelația milei.

Este o milă divină care ne primește în acțiunea sa pe scena istoriei. Căci solidaritatea lui Cristos acționează într-o dublă direcție, căutându-ne și trimițându-ne înainte. Înainte spre Dumnezeu și înainte spre aproapele nostru, în aceeași mișcare. Deoarece acțiunea lui Isus nu este doar umană, ci și divină, ea este infinită. Ea ne poate cuprinde în lucrarea sa, ne poate da o misiune, una care poate, în sfârșit, să întâlnească în mod non-violent „eu”-ul uman; acțiunea lui Isus oferă „eu”-ului uman o sarcină la care poate contribui cu adevărat.

Creștinului nu i se acordă putere asupra fragmentarității și ambiguității ființei umane. Ni se acordă totuși disponibilitatea de a fi vulnerabili, de a fi expuși. Creștinul dă mărturie despre iubirea revelată pe cruce în propria lui trăire a acestei iubiri, în afirmarea acestei iubiri și a harului ei prin propria noastră acțiune. Astfel, expunem istoria la adevăratul ei sens, la începutul și sfârșitul ei, care este Cristos răstignit.

Balthasar subliniază faptul că reprezentarea creștină a lui Cristos este dramatică, că include în sine atât reprezentarea, cât și acțiunea, atât ceva ce trebuie înțeles, cât și ceva ce trebuie reînnoit în acțiune. Dar ceea ce trebuie reînnoit este întotdeauna și plin de vulnerabilitate, întotdeauna un fel de expunere și un fel de mărturisire, o coliziune cu ora chemării noastre. Credința este acea disponibilitate de a fi un sine care nu se cunoaște încă pe deplin, care înfruntă întunericul de a fi mereu în mijlocul unui proces. Căci credința știe că pentru a fi deplin este nevoie de Dumnezeu.

Un text de Anne M. Carpenter pentru Church Life Journal