Îmbracă cele mai bune haine pentru Cristos

Oricât de mult speram să am un început liniștit și meditativ al Zilei Domnului, de cele mai multe ori curățam cerealele de pe tejghea, alegeam ținutele copiilor, îmi pierdeam răbdarea cu câinele și, în cele din urmă, ajungeam în mașină extenuată, cu inima complet nepregătită pentru închinare. În ciuda haosului din diminețile de duminică, eram încrezătoare că asta era totuși ceea ce Dumnezeu dorea de la mine – să apar și să dau tot ce am mai bun.

A fost nevoie de suferință pentru a mă face să mă răzgândesc.

După ce soțul meu a murit pe neașteptate, m-am luptat să gestionez singură viața pentru mine și cei patru copii. Când venea vorba de pregătirile de duminică dimineața, știam că aveam nevoie de o nouă cale – una care să recunoască limitările energiei mele și să îmi ofere spațiu pentru a mă pregăti pentru închinare după o săptămână epuizantă de părinte singur. Astfel mi-am început noul program de duminică dimineața cu un pas foarte simplu: am renunțat la războiul garderobei.

Le-am cerut pur și simplu copiilor mei să „se îmbrace cât mai bine”, fără să le ofer prea multe indicații. Gata cu veto-ul la blugii rupți sau la un tricou cu scris în față. Gata cu cererile de fustă sau de cămașă cu guler. Pur și simplu îmbracă-te cât mai bine – indiferent ce înseamnă asta pentru tine.

Ceea ce am descoperit m-a surprins. Căutasem să elimin stresul din viața mea, dar alegerea aceasta a început în mod neașteptat o renaștere în inima mea. Când am renunțat la războaiele vestimentare de duminică, Dumnezeu mi-a deschis inima la războiul de închinare pe care îl purtasem în liniște tot timpul.

Dacă m-ați fi întrebat dacă eram fără greșeală pe atunci, v-aș fi spus cu emfază: „Nu este nimeni neprihănit, nu, nici unul” (Rom. 3:10). Dar, de multe ori, încercarea mea de a-mi pune cea mai elegantă ținută în față duminica dimineața transmitea multe despre încrederea pe care o aveam în capacitatea mea de a mă prezenta în fața lui Dumnezeu.

Acum, când copilul meu a apărut cu Biblia în mână, gata de închinare, am început să văd că tricoul lui pătat de suc semăna mult cu inima mea – o cârpă murdară pe care numai Dumnezeu o putea curăța. Dacă eram sinceră, așa trebuia să ajung și eu la închinare – recunoscându-mi starea de necurățenie, participând din toată inima, având încredere că Dumnezeu mă poate spăla în modurile în care inima mea avea cea mai mare nevoie.

Recunosc că m-am zbătut când fiul meu a coborât scările în tricoul lui Seattle Seahawks, pregătit pentru biserică în congregația noastră conservatoare din New England. Dar nu era vorba de o rivalitate legată de fotbal care mă îngrijora. În schimb, mă întrebam ce ar putea crede ceilalți. Mă temeam că mă vor judeca pentru standardele mele scăzute sau pentru educația slabă ca părinte. M-am surprins întrebând: „Ai putea să te schimbi, te rog?”.

„Mamă, ăsta e tricoul meu preferat”, mi-a spus el. Și atunci am știut. Omul poate că se uită la exterior, dar Dumnezeu putea vedea inima copilului meu. Dumnezeu putea vedea că atunci când îi spusesem „îmbracă-te cât mai bine”, copilul meu ascultase. În tricoul său, el a venit la închinare cu ceea ce simțea că este cel mai bun lucru pe care îl avea de oferit. Cine eram eu să îi judec darul?

M-am gândit la momentele în care i-am judecat în tăcere pe ceilalți și am văzut că acest nou proces de duminică dimineața dezvăluie tendința inimii mele de a acorda prioritate unor repere exterioare, cum ar fi statutul, educația sau bogăția, în locul „frumuseții nepieritoare a unui duh blând și liniștit”, darul pe care Dumnezeu îl căuta cu adevărat (1 Pet. 3:4). La fel ca fiul meu, puteam să mă îmbrac pentru Isus fiind dispusă să îi ofer tot ce am mai bun – o inimă smerită, o dorință de a ierta, chiar și pe cei mai dragi mie, deoarece am ales să îl iubesc pe El mai întâi și cel mai mult.

Timp de trei luni după moartea soțului meu, am ales să mă îmbrac în negru. Când ieșeam în oraș, nu purtam machiaj. Aveam nevoie de o modalitate de a-mi exprima durerea. Fără să fie ceva regizat, copiii mei au urmat un model similar în diminețile de duminică, dar din motive diferite. Adesea purtau tricourile, rochiile și pantofii negri pe care îi purtaseră la înmormântare. Pentru ei, acestea erau pur și simplu haine noi. Iar hainele noi sunt plăcut de purtat, indiferent de ocazie. În cele din urmă, însă, noutatea a dispărut, iar hainele negre au migrat în fundul sertarelor dulapului, fiind înlocuite de tricouri noi primite ca daruri pentru ziua de naștere.

Pe măsură ce timpul trecea, am devenit și eu pregătită să port ceva nou. Am pus deoparte hainele negre și m-am întors la hainele mele obișnuite de duminică. În timp ce îmi priveam copiii cum își alegeau ținutele pentru biserică, am văzut mâna vindecătoare a lui Dumnezeu peste familia mea. În Hristos, Dumnezeu ne-a îmbrăcat în neprihănire nouă. Dar El a oferit familiei noastre mult mai mult. În fiecare duminică, în timp ce copiii mei se grăbeau pe scări și în mașină, Îl vedeam pe Dumnezeu dându-ne haine de bucurie în loc de doliu, oferindu-ne o viață nouă, fir cu fir. Toate acestea erau doar o privire a ceea ce ne aștepta atunci când Dumnezeu ne va îmbrăca pe toți într-o zi în glorie.

În urmă cu doi ani, am fluturat steagul alb al capitulării în războiul garderobei de duminică. Și, deși asta a făcut ca diminețile din Ziua Domnului să fie mai ușoare și mai puțin frenetice, capitularea mea a făcut mai mult decât mă așteptam pentru a-mi modela inima. A zdrobit idoli la care nu-mi dădeam seama că mă închinam. Permițându-le copiilor mei să își aleagă propriile ținute, mi-am amintit de nevoia mea de curățare și de angajament. Sunt reorientată spre o speranță de desăvârșire. Când mă uit în bancă la copiii mei în diminețile de duminică, inima mea poate cânta mai dulce un vechi imn: „Isuse, sângele și dreptatea Ta/ frumusețea mea sunt, haina mea glorioasă.”

Un text de Clarissa Moll pentru The Gospel Coalition