„Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efeseni 4:31–32)
Tendința naturală a omului este de a păcătui, iar tendința naturală a păcatului este de a deveni un păcat din ce în ce mai grav. Păcatul unui credincios va crește la fel de mult ca cel al unui necredincios. Dacă nu este controlat, păcatele noastre interioare precum amărăciunea, mânia și furia vor duce inevitabil la păcate exterioare precum strigătul, defăimarea și alte astfel de manifestări de răutate.
Amărăciunea (pikria) reflectă un resentiment fierbinte, o atitudine plină de ranchiună (vezi Faptele Apostolilor 8:23; Evrei 12:15). Este iritabilitatea care ține o persoană într-o perpetuă animozitate, făcând-o acră și veninoasă. Mânia (thurmos) are legătură cu furia sălbatică, pasiunea momentului. Furia (orge) este o ardere internă mai subtilă și profundă. Strigătul (krauge) este țipătul sau urletul de ceartă și reflectă izbucnirea publică ce arată pierderea controlului. Defăimarea (blasphemia, din care derivă blasfemia) este calomnia continuă a cuiva, care se manifestă dintr-o inimă amară. Pavel adaugă apoi răutatea (kakia), termenul general pentru rău, care este rădăcina tuturor viciilor. Toate acestea, spune el, trebuie să fie îndepărtate de la voi.
Aceste păcate particulare implică conflictul între persoană și persoană – credincios și necredincios și, mai rău încă, între credincios și credincios. Acestea sunt păcatele care rup părtășia și distrug relațiile, care slăbesc biserica și pătează mărturia ei înaintea lumii. Când un necredincios vede creștini comportându-se la fel ca restul societății, biserica este pătată în ochii săi și el va continua să respingă evanghelia.
În locul acestor vicii, trebuie să fim buni unii cu alții, miloși, iertându-ne unul pe altul, așa cum Dumnezeu în Cristos ne-a iertat și pe noi. Acestea sunt harurile pe care Dumnezeu ni le-a arătat și sunt virtuțile pline de har pe care trebuie să le arătăm altora. Dumnezeu nu ne-a iubit, ales și răscumpărat pentru că eram vrednici, ci pur și simplu pentru că El este plin de har. „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui.” (Romani 5:8, 10). Dacă Dumnezeu este atât de plin de har față de noi, cu cât mai mult ar trebui să fim buni, miloși și iertători față de ceilalți păcătoși, dar mai ales unii față de alții.
A fi bun necondiționat Îl caracterizează pe Domnul, așa cum arată Luca 6:35b: „căci El este bun și cu cei nemulțumitori, și cu cei răi.” Pavel vorbește despre „bogățiile bunătății Sale … care te îndreaptă spre pocăință” (Rom. 2:4). Trebuie să fim ca Tatăl nostru ceresc, spune Hristos, și să „iubim pe dușmanii noștri, să facem bine și să împrumutăm fără a aștepta nimic înapoi; și răsplata noastră va fi mare, și vom fi fii ai Celui Preaînalt” (Luca 6:35a).
A fi milos înseamnă a fi compătimitor și reflectă un sentiment profund în sinea ta, o durere psihosomatică datorată empatiei pentru nevoia cuiva. Iertarea reciprocă este atât de esențială pentru a reflecta caracterul lui Hristos încât necesită puține comentarii. Cea mai grafică ilustrare a iertării este în pilda din Matei 18:21–35. Când Petru a întrebat despre limitele iertării, Domnul i-a spus o poveste despre un om cu o datorie imposibil de plătit care a fost iertat de rege. Aceasta era o imagine a mântuirii – Dumnezeu iertând unui păcătos datoria imposibil de plătit a rebeliunii împotriva Lui.
Omul iertat a mers apoi la un semen care îi datora o sumă mică și l-a închis pentru neplată. El, care a acceptat cu nerăbdare o iertare masivă și cuprinzătoare, nu a vrut să ierte o mică datorie ușor de plătit a altcuiva. Neconcordanța acțiunii sale arată cruzimea inimii neiertătoare a unui credincios. Omul a fost sever mustrat de Domnul pentru atitudinea sa rea.
Pavel are în vedere aceeași relație când cheamă credincioșii să ierte, așa cum Dumnezeu în Hristos ne-a iertat și pe noi. Putem noi, care am fost iertați atât de mult, să nu iertăm micile lucruri făcute împotriva noastră? Noi, dintre toți oamenii, ar trebui să fim mereu dornici să iertăm.
https://www.gty.org/library/bibleqnas-library/QA0062/forgiveness-conditional-or-unconditional
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează