Hobbitul și virtutea

Într-un sondaj organizat de Waterstones și BBC Channel 4 în 1997, “Stăpânul Inelelor” a fost în fruntea preferințelor în 104 din 105 categorii a librăriilor britanice, primind cu 20% mai multe voturi decât cartea lui George Orwell, “O mie nouă sute optzeci și patru”, concurentul principal. Probabil că cel mai însemnat triumf în era internetului a fost să fie votată cea mai bună carte a mileniului de către clienții Amazon, ceea ce a însemnat cucerirea ultimei fortărețe a cyber-spațiului.

La apogeul succesului fenomenal al cărții, ecranizarea lui Peter Jackson a trilogiei a devenit unul dintre cele mai de succes filme din toate timpurile.

Puțini au fost cei care au prezis altceva decât un succes răsunător pentru Jackson și echipa lui în 14 Decembrie 2012, data premierei primei părți a mult așteptatei ecranizări a “Hobbitului”.

La cel mai profund nivel al semnificației, “Hobbitul” este un pelerinaj al harului, în care protagonistul, Bilbo Baggins, devine un om în toata firea, în cel mai important sens al cuvântului. Pe tot parcursul aventurii sale, hobbitul își însușește obiceiul virtuții și își desăvârșește caracterul, ilustrând adevărul neprețuit că devenim oameni înțelepți (homo sapiens) doar atunci când realizăm că suntem pelerini într-o călătorie prin viață, având o țintă (homo viator).

Călătoria lui Bilbo, din comoditatea căminului său din Comitat către lecțiile inconfortabile învățate pe drumul către Muntele Singuratic, pusă alături de călătoria lui Frodo din Comitat către Muntele de Foc în trilogia Inelului, este o oglindă a călătoriei fiecărui om prin viață. Despre acest aspect a scris Tolkien în celebratul și cerebralul eseu “Despre basme”: “basmul… poate fi folosit ca mirour de l’omme” (oglinda de batjocură și compătimire a omului).

Pe scurt, suntem destinați să ne vedem pe noi înșine în personajul lui Bilbo și să ne vedem viețile reflectate în călătoria acestuia din Comitat către Muntele Singuratic.

Într-adevăr – și poate surprinzător -, Bilbo se aseamănă cu mulți dintre noi, dacă nu ținem seama de statura sa și de picioarele acoperite de blană. Lui Bilbo îi place ceaiul, pâinea prăjită, gemul și murăturile, are dulapurile pline de haine și cămările pline de mâncare, îi place priveliștea care se întinde în fața ferestrei lui și nu-și dorește să le vadă pe cele de la alte ferestre mai îndepărtate. Este o creatură a confortului, dedicată confortului.

În termeni creștini, Bilbo Baggins este dedicat unei vieți ușoare, iar ideea de a-și lua crucea și a urma calea eroică a sacrificiului de sine i se pare un blestem.

* * *

Petrecerea neașteptată de la începutul poveștii, în care obiceiurile zilnice ale unui hobbit sunt întrerupte de sosirea unor oaspeți neașteptați și nepoftiți, este, astfel, o întrerupere necesară. Intervenirea unui element de inconveniență și suferință în viața comodă a hobbitului va fi un semnal de deșteptare și o chemare la acțiune.

Pierzându-și respectabilitatea burgheză – prețul pe care trebuie să îl plătească pentru a deveni un aventurier -, el părăsește lumea și lucrurile lumești pentru o perlă de mare preț.

O altă componentă cheie a “Hobbitului”, pe care o regăsim și în “Stăpânul inelelor”, este prezența mâinii invizibile a providenței sau a harului. Această prezență, numită eufemistic “noroc” în poveste, nu este “noroc”, până la urmă.

“Doar nu crezi cu adevărat”, îi spune Gandalf lui Bilbo, “că toate aventurile și evadările tale au fost rezultatului norocului, doar pentru propriul tău beneficiu?”

Contrar afirmațiilor lui Nietzsche, Hitler și alți “progresiști” seculari, nu există triumf al voinței fără asistența supranaturală a harului. Acesta este lucrul arătat de eșecul lui Frodo de a distruge Inelul din propria-i voință în finalul trilogiei. Voința omului, de una singură, nu este niciodată de ajuns. Harul este întotdeauna necesar.

În “Hobbitul”, precum și în “Stăpânul Inelelor”, norocul este inextricabil legat de alegerile bune, iar năpasta este inextricabil legată de alegerile rele. Referitor la cea din urmă, trebuie să ne amintim de ceea ce i-a spus Gandalf lui Pippin: “Adeseori ura se rănește pe ea însăși”, sau cuvintele lui Théoden, “Adeseori, rea-voința va distruge răul”.

Astfel, există o dimensiune supranaturală în evenimentele care se desfășoară pe Pământul de Mijloc, iar Tolkien ne arată echilibrul mistic care există între imboldul harului sau tentațiile demonice și răspunsul voinței omului față de aceste imbolduri sau tentații. Această relație mistică se întrupează sub forma providenței transcendente, care este mai mult decât “noroc” sau șansă.

Pentru un creștin, înseamnă viața de zi cu zi. Înseamnă realism.

* * *

Un creștin crede în dragoni, chiar dacă nu îi poate vedea, și știe că sunt periculoși și pot aduce moartea. Nu trebuie să stai în preajma lor și nici nu e înțelept să te joci cu ei.

“Cu cât vedem mai clar viața ca pe un basm”, a spus G.K. Chesterton, “cu atât povestea se transformă într-un război cu dragonul care distruge tărâmurile basmului”.

Harul este întotdeauna disponibil pentru cei care îl caută și îl cer, împingând “norocul” în direcția bunătății. Totuși, pe de altă parte, natura decăzută a omenirii presupune că tendința naturală a omului este către senzualitate și consecințele ei distructive. Dacă nu cerem ajutor, suntem sortiți căderii.

În această alegere, înrădăcinată în darul și responsabilitatea liberei alegeri, lupta cu răul este pierdută sau câștigată. Voința trebuie să coopereze activ cu harul sau – în neputința de a face acest lucru – va cădea inevitabil în rău. Lupta pe care fiecare o avem de dus este o aventură periculoasă într-un tărâm primejdios.

Dacă interacțiunea providenței cu voința liberă este mijlocul prin care dinamismul virtuții și consecințele acesteia oferă climaxul poveștii, morala “Hobbitului” poate fi o meditație prudentă a versetului din Matei 6:21 (“Unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră”.).

Povestea începe cu inclinare lui Bilbo către conform și indisponibilitatea acestuia de a se sacrifica pentru alții. Inima lui este egoistă și este înconjurat de bogățiile căminului său. Poziția sa la începutul poveștii este o prefigurare ironică și simbolică a dragonului care este înconjurat de bogătii, în “căminul” său din Muntele Singuratic.

Bilbo suferă, astfel, de aceeași boală ca dragonul. Pelerinajul său la Muntele Singuratic este mijlocul prin care va fi vindecat de această maladie materialistă. Este o via dolorosa, o cale a suferinței, în urma căreia va fi vindecat de egoismul său și îl va învăța să se dea pe sine însuși, să se sacrifice de dragul celorlalți.

Consecința paradoxală a bolii dragonului este că lucrurile posedate îl posedă pe posesor. Astfel, Bilbo este sclavul posesiunilor sale la începutul poveștii și va fi eliberate de ele (sau de dependența de ele) până la sfârșitul ei.

Când Gandalf declară, la sfârșit, că Bilbo nu mai este hobbitul care era la început, știm că s-a schimbat în bine. Nu-și mai dă inima în slujba posesiunilor lumești, și caută comorile inimii care se găsesc în înțelepciune și virtute. Este vindecat, este întregit – sau, după cum ar spune Tolkien cel catolic, este întregit deoarece este sfințit. Hobbitul a obținut obiceiul virtuții și, după cum îi șade bine oricărui erou din orice basm bun – știe acum ce este necesar pentru a trăi fericit până la adânci bătrâneți.

Joseph Pearce, The Imaginative Conservative