Harul care ne învață – devoțional din Tit 2

În primul rând, observăm că trăim între două veniri sau, mai bine zis, două arătări. Mai întâi este o arătare sau o revelație a harului: „Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toți oamenii a fost arătat” (vezi v. 11). Această revelație s-a consumat odată cu Întruparea, Viața, Moartea, Învierea și Înălțarea Domnului Isus Hristos. Prima venire a Domnului nostru s-a petrecut ca să ne aducă mântuire. A fost o revelație a harului.

Textul însă ne arată că va mai exista o venire, o arătare, iar aceasta este una a gloriei: „așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos” (vezi v. 13). Această arătare se va consuma la finalului istoriei și se va constitui ca o descoperire deplină a gloriei lui Dumnezeu.

Evreii așteptau ca Hristosul să vină o singură dată. Din pricina aceasta erau contrariați, întrucât vedeau împlinirea anumitor semne care trebuiau să Îl însoțească pe Mesia, dar tabloul nu era complet, conform așteptărilor lor. Privind la așteptările lor, observăm că lipseau tocmai acele elemente ale tabloului care vor fi completate la cea de-a doua arătare a Domnului Isus Hristos. Chiar dacă astăzi Slava lui Hristos este ascunsă, ea va fi deplin revelată în ziua în care toți se vor pleca și vor mărturisi că „Isus Hristos este Domnul!” Creștinul deci, își trăiește viața privind la prima arătare și anticipând-o pe cea de-a doua.

În al doilea rând, observăm că viața noastră este modelată de noua noastră identitate. Despre aceasta ne vorbește versetul 14: „El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi ca să ne răscumpere de orice fel de fărădelege și să-și curățească un norod care să fie al lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Înțelegem de aici că răscumpărarea primită prin jertfa lui Hristos ne face parte a unui nou popor, poporul lui Hristos. Noi suntem chemați să acționăm în baza identității noastre de aparținători la acest popor. Cu alte cuvinte, ceea ce suntem determină ceea ce facem.

În al treilea rând, să observăm că viața noastră are o nouă motivație, iar aceasta este harul lui Dumnezeu, v.10 și 11: „căci Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toți oamenii a fost arătat și ne învață să o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie.” Motivația pentru care noi căutăm să trăim vieți precum cele descrise în prima parte a capitolului nu este încercarea de a ne câștiga merite înaintea lui Dumnezeu. Mântuirea nu începe cu eforturile noastre, ci cu Harul Său. Motivația noastră pentru a trăi vieți transformate este iubirea față de Dumnezeul care ne-a iubit mai întâi.

Apostolul Pavel arată cât se poate de clar, aici și pretutindeni (vezi, de pildă, Romani 6), că faptele noastre sunt importante. Contează cum trăim și nu putem trăi oricum! Ceea ce pune însă în mișcare o viață plină de fapte bune nu este dorința de a câștiga mântuirea, ci tocmai faptul că am primit-o. Nu tânjirea de a fi iubiți de Dumnezeu, ci mulțumirea că El ne iubește și ne cheamă să răspundem cu iubire. Nu încercările disperate de a căpăta iertarea, ci conștientizarea faptului că suntem iertați. Este harul care ne iartă, dar și harul care ne transformă, învățându-ne cum să ne trăim de acum viața. Atât de mult ne iubește Dumnezeu, încât prin harul Său ne iartă. Atât de mult de iubește Dumnezeu, încât, prin harul Lui, nu ne lasă în starea noastră, ci începe lucrarea de restaurare a vieților noastre.

În mod concret, cum trebuie să trăim? (vezi v. 12):-„cu cumpătare” (manifestarea auto-controlului în raportarea la noi înșine).-„cu dreptate” (relații corecte față de cei de lângă noi).-„cu evlavie” (o viață trăită înaintea lui Dumnezeu, cu teamă față de El).

Rembrandt van Rijn – Christ and St Mary Magdalene at the Tomb