Hai să discutăm cu adevărat despre Asbury Revival

Vom începe cu o lecție de pe Frontul de Vest.

Există o scenă în noua adaptare a filmului Nimic nou pe frontul de Vest de la Netflix care mă înfioară până la os. Nu, nu este atunci când un om este ars de viu de un aruncător de flăcări francez. Nu este trunchiul unui om putrezind în vârful unui copac.

Este zelul plin de speranță, cu ochii larg deschiși, al unor tineri care sunt încântați să plece la război fără să realizeze ce urmează să li se întâmple celor mai mulți dintre ei.

 

Având în vedere acest lucru, permite-mi să te informez despre ceea ce se întâmplă la Universitatea Asbury din Kentucky:

 

De pe Twitter, de Denny Burk:

Câteva gânduri despre #AsburyRevival

Rugăciunea mea: „Nu trece pe lângă mine, Mântuitorule blând. Ascultă strigătul meu umil. În timp ce pe alții îi chemi, Nu trece pe lângă mine. Mântuitorule, Mântuitorule, Ascultă-mi umilul meu strigăt. În timp ce pe alții îi chemi, nu trece pe lângă mine.”

 

De la bloggerul Samuel Sey:

 

„Renașterea” de la Asbury a început după un serviciu religios de la ora 10 dimineața, săptămâna trecută, miercuri, când un grup de aproximativ 20 de studenți și cei care se închinaru au spus că s-au simțit îndemnați de Duhul Sfânt să continue închinarea după terminarea adunării.

 

Potrivit unuia dintre studenții cu care am vorbit, câteva ore mai târziu, președintele seminarului a trimis un e-mail studenților, încurajându-i să viziteze capela pentru a se alătura celor 20 de studenți la ceea ce el a descris ca fiind o revărsare a Duhului Sfânt. Se pare că 200 de studenți au sosit pentru închinare la capelă la scurt timp după aceea, iar de atunci a fost o închinare neîntreruptă.

 

Studentul susține că „renașterea” nu a fost planificată. Dar este demn de remarcat faptul că Universitatea Asbury face parte din ceea ce este cunoscut sub numele de mișcarea revizionistă – un grup de creștini carismatici care încearcă în mod constant să producă astfel de revival-uri.

 

Oameni din întreaga națiune s-au adunat la acest serviciu de închinare în curs de desfășurare la capela colegiului – și au inspirat o mulțime de reacții. Există două grupuri mari care se ceartă pe rețelele de socializare în legătură cu acest lucru chiar acum.

 

Unul este mulțimea timidă, care vrea să ucidă cu bunătate:

 

De pe Twitter, Ahna McFadden:

„Cât de trist că cineva se simte îndreptățit să desființeze ceea ce pare a fi o mișcare drăguță de credincioși care Îl caută și laudă pe Dumnezeu. De ce am veni împotriva studenților care Îl laudă pe REGELE nostru? Poate că în schimb te provoacă și pe tine – Faci mai mult?”

 

Celălalt grup este reprezentat de creștinul călit în luptă, care a fost „în tranșee” în ultimul deceniu sau cam așa ceva. Știți, tipul de persoană care a încercat să-i avertizeze pe pastorii din mega-biserici care poartă blugi mulați (care vorbesc despre „fratele” Iisus) despre doctorii care castrează copii, profesorii care pregătesc copiii de grădiniță în cele mai fine nuanțe ale sexului homosexual, bisericile care aduc manageri corupți de la Institutul Național de Sănătate pentru a creștiniza propaganda guvernamentală și președintele care trimite FBI-ul după tații pro-viață.

 

Acest din urmă grup de credincioși se află de ceva timp în război, și chiar „în cel mai corect război”. Ei sunt cei care trag un semnal de alarmă cu privire la planurile absolut perverse ale diavolului de a scufunda o corabie care se scufundă deja, corabie care se numește civilizația occidentală.

 

După cum vă poate spune orice om care a trecut printr-un război, nu poți ieși de pe câmpul de luptă și să te întorci în societate fără să arăți ca Ochi-Nebun Moody din Harry Potter.

 

Am trăit o „renaștere” care a început să bântuie campusurile universitare din întreaga națiune în perioada în care eram la universitate. Era sfârșitul anilor 2000 și, pe măsură ce rețelele de socializare luau amploare și milenialii începeau să meargă la facultate, aceștia aveau întrebări serioase despre credință, viață și destin.

 

M-am alăturat InterVarsity Christian Fellowship și am văzut rapid cum serviciul din campus a crescut de 4 ori în dimensiune în doar un an sau doi. Acest lucru s-a întâmplat și cu alte asemenea grupuri, cum ar fi Cru – și nu doar în campusul meu din Michigan, ci în toată țara. Conferințele colegiilor creștine erau pline până la refuz de oameni care erau credeau complet în Isus.

 

Am crescut în biserică și am avut un tată care m-a instruit în tot ceea ce am învățat, de la Psalmi până la cele mai fine puncte ale teologiei sistematice prezentate în scrisoarea lui Pavel către Romani. Am crescut într-o varietate de biserici – luterană, baptistă de rit vechi, baptistă de rit nou, reformată și congregații Covenant. Când am intrat la facultate, am făcut-o cu un deceniu sau mai mult de cunoștințe despre credință, istoria Bisericii și cufundarea în subcultura creștină din anii ’90 și ’00, de care atât de mulți dintre noi își amintesc și astăzi.

 

Dar nu toată lumea avea asta.

 

Mulți dintre prietenii mei din facultate au devenit creștini după ce s-au conectat la slujbele din campus. Alții crescuseră în biserici care nu i-au catehizat niciodată în credință.

 

Acești copii adorau să facă parte din perioade de închinare de 4 ore și din întâlnirile intensive de rugăciune de 2 ore. Era ceva experimental și emoționant: exact ceea ce avea nevoie un puști dezordonat din Midwest pentru a simți că se apropie de Dumnezeul universului. Acești copii căutau autenticitate și un sentiment de scop mai profund. Fără a fi legați de tradiție sau de istorie, au început să își dezvolte propriile tradiții sau să copieze lucruri care păreau să „îmbunătățească” închinarea. Oamenii aduceau șofaruri și instrumente de percuție la adunări. Oamenii voiau să „danseze în Duhul Sfânt”. Oamenii veneau la mine și începeau să bolborosească la întâmplare în încercarea de a-și induce o fervoare spirituală și de a dovedi că au darul limbilor.

 

Când am dat peste toate acestea, le-am identificat ca fiind durerile de creștere ale tinerilor credincioși. Acești copii nu aveau un cadru bisericesc din care să facă parte. Erau o gașcă de tineri cu vârste cuprinse între 18 și 22 de ani care tocmai își dădeau seama cum funcționează lumea. Își găsiseră identitatea în Hristos, dar nu aveau nicio noțiune de practică creștină, sau cum să aplice învățăturile Bibliei în viața de zi cu zi.

 

Pentru cei mai mulți, această practică a devenit o rutină de studii biblice, adunări de închinare, conferințe și acțiuni de evanghelizare. Iar acest lucru era admirabil.

 

Dar apoi s-a întâmplat ceva.

 

Cu toții am părăsit facultatea.

Câțiva dintre prietenii mei au reușit să prindă ei înșiși slujbe în serviciul din campus. Am încercat și eu aceeași cale pentru o scurtă perioadă de timp.

 

Ce trebuia să facă un creștin înflăcărat de Evanghelie în lumea cea mare și rea? Nu trebuia să renunțăm la toate bunurile materiale și să trăim ca niște pustnici pe drum??

 

În propria mea viață, m-am confruntat curând cu realitatea că viața nu este ca la facultate. Existau facturi care trebuiau plătite. Aveam o căsnicie de întreținut. În curând urmau să apară copiii. Pentru o vreme, m-am simțit ca și cum aș fi cedat lucrurilor lumești.

 

Între timp, am văzut că mulți dintre prietenii mei din facultate au început să se îndepărteze de credință. Lumea îi sufoca. S-au mutat cu prietenele și iubiții, au încetat să mai meargă la biserică și au început să urmărească orice lucru care le dădea acel extaz emoțional pe care îl urmăreau cândva la slujba din campus. Știu chiar că unul dintre ei a fost arestat pentru o crimă absolut odioasă, cum nu ai fi crezut niciodată că ar fi posibil pentru un tip care a stat și a citit Scriptura cu tine.

 

Am auzit această tendință exprimată cel mai bine de o femeie care a scris odată pe Twitter despre cum și-a pierdut credința. Ea a crescut simțind că era profund îndrăgostită de Isus, dar apoi a participat la un concert al lui Taylor Swift cu aceleași „vibrații” emoționale și și-a dat seama că îi plăcea doar starea de extaz pe care o obținea participând la concerte.

 

Oameni ca aceștia au fost cândva nebuni pentru Isus, dar nu fuseseră niciodată pregătiți să își aplice credința în viața reală – realitățile legate de munca pentru mâncare și locuință, de dragoste, angajament și părinți sau de sarcina lentă, uneori aparent plictisitoare, de a-L urma pe Hristos.

 

Gândește-te la semănătorul care a ieșit să semene. În timp ce semăna, unele semințe au căzut pe cărare, iar păsările au venit și le-au ciugulit. Alte semințe au căzut pe un teren stâncos, unde nu avea prea mult pământ, și au crescut repede, deoarece solul nu era adânc. Dar când a răsărit soarele, s-au pârjolit și, cum nu aveau rădăcini, s-au uscat. O altă sămânță a căzut între spini, iar spinii au înăbușit-o.

 

Credința creștină este despre rezistență. Credința noastră nu este una cu perpetue rollercoastere emoționale ca un thriller romantic. Gândiți-vă la sămânța din Parabola semănătorului. Rădăcinile sănătoase și adânci sunt cea mai importantă parte a plantei. Ele mențin planta stabilă și creează însăși baza pentru hrană care va permite creșterea. Fără ele, planta moare rapid.

 

Dar dacă planta este așezată printre spini ȘI nu are sol pentru a crește rădăcini (cum ar fi studenții creștini de la facultate, fără o bază bună, care sunt trimiși pe piața muncii seculară) – situația este de două ori mai disperată.

 

Gândește-te cum se construiește fundația unei case. Constructorii pot petrece luni de zile pentru a o face bine – tot ce poți vedea timp de săptămâni este o gaură în pământ, iar apoi, când încep să se ridice pereții, se ridică destul de repede.

 

Mulți oameni, fie în credință, fie în alte domenii ale vieții, se grăbesc prea tare să nu mai facă acea muncă de fundație plictisitoare și murdară, care nu este văzută sau apreciată și care nu dă încă roade.

 

Permite-mi să îți ofer un alt exemplu din familie. Oricine este căsătorit mai mult de cinci minute îți va spune că drama constantă (mai ales de dragul dramei) într-o căsnicie o va distruge în cele din urmă. În același mod, dacă îți ții constant copiii dintr-o aventură în alta, lipsa de stabilitate le va face rău. Copiii se descurcă cel mai bine cu rutina (uneori până la punctul enervant de a cere o secvență exactă de evenimente la culcare pe care trebuie să o faci bine SAU ALTFEL).

 

Cu toate acestea, tratăm supunerea față de Creatorul universului, disciplina din partea acestuia și discipolatul în fața Creatorului ca și cum ar fi un simplu extaz al îndrăgostirii, plin de energie divină. Nu vezi că adesea semănăm mai mult cu Tatăl nostru ceresc atunci când ne facem cu credincioșie munca, dăm zeciuiala, suntem părinți, ne reparăm casele și ne plătim facturile?

 

Dar să-ți duci copilul la doctor pentru gloria lui Dumnezeu nu sună NICI pe departe la fel de atrăgător ca experiențele de închinare de mai multe zile, chiar dacă aceste acte banale de ascultare sunt cele în care se manifestă cea mai mare parte a disciplinei și a credincioșiei noastre față de Dumnezeu.

 

„Însă vă încurajăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult în privinţa aceasta. Daţi-vă toată silinţa să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de-ale voastre şi să lucraţi cu mâinile voastre, aşa cum v-am poruncit, ca să trăiţi aşa cum se cuvine faţă de cei din afară şi să nu depindeţi de nimeni.” (1 Tesaloniceni 4:10b-12)

 

Asta mă îngrijorează la Asbury.

 

Tot din reportajul lui Samuel Sey despre ceea ce se întâmplă:

 

Am vorbit cu studenții de acum, cu absolvenții recenți și cu mai multe persoane care au vizitat capela pentru a experimenta „renașterea” și există, fără îndoială, mai multe motive pentru care ar trebui să fim îngrijorați.

 

Deși un student spune că Evanghelia a fost predicată în mod constant și explicit de la începutul „trezirii”, alții contrazic această afirmație. De fapt, un fost elev care a fost la capelă săptămâna aceasta mi-a spus că a auzit rareori, sau chiar niciodată, o prezentare clară a Evangheliei la școală.

 

Un alt elev a spus: „Mergând la cele câteva servicii pe care le-am avut la seminar, în afară de una [sau] două servicii care predică un mesaj biblic de pocăință, întotdeauna a fost vorba despre «a fi cine ești» și despre faptul că Dumnezeu te iubește «așa cum ești». Există o mulțime de mesaje care se referă la a fi «sincer cu tine însuți».”

 

Am vizionat sute de videoclipuri cu „renașterea” și încă nu am văzut niciun clip care să arate o predicare clară a Evangheliei. Bineînțeles, asta nu este o dovadă că oamenii nu predică Evanghelia.

 

Acest tip de drăgălășenie emoțională nu va duce la „trezire”: este un amestec de închinare autentică și existențialism emoțional care nu are capacitatea de a chema cultura noastră la pocăință în afara fanilor care vor să participe la această experiență.

Va conduce acest set de închinare emoțională pe unii oameni la Hristos? Da. Lăudat să fie Domnul!

Cauzează o conversație internațională care face cunoscut numele lui Hristos? Da. Slăvit să fie Domnul!

Este o conversație internațională care face cunoscut numele lui Hristos? Da. Slăvit să fie Domnul!

Aprinde inimile pentru a ajunge la o lume distrusă cu vestea bună a vieții veșnice? Da. Lăudați-L pe Domnul!

 

„Dar ce contează? Important este că, fie sub un anume pretext, fie cu adevărat, Cristos este proclamat şi de acest lucru mă bucur şi mă voi bucura. Căci ştiu că lucrul acesta va duce la eliberarea mea, prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Cristos.” (Filipeni 1:18-19)

 

Dar va schimba radical cultura noastră, ne va îndepărta de declinul societății noastre și va duce la pocăință în toată țara?

 

Nu.

 

Nu o va face. Știu asta pentru că am mai văzut asta înainte.

 

Ceea ce are nevoie țara noastră nu este doar un „moment de întoarcere la Isus”. Are nevoie de adevărul crud că merge literalmente spre pierzanie pe calea sa actuală și că va fi nevoie de multă muncă dificilă și monotonă pentru a o îndrepta – dacă ceva este posibil în acest punct de colaps social.

 

Experiențele de închinare din facultate nu vor duce la acest tip de pocăință în inimă și în acțiune. Putem vedea acest lucru din Scriptură. Atunci când israeliții s-au vândut din toată inima idolilor și demonilor, a fost nevoie de distrugerea totală a națiunii lor și de 70 de ani de sclavie pentru a le sfâșia inimile suficient de mult încât să-i facă să se întoarcă la Dumnezeu.

 

Încă un gând de la Samuel Sey:

 

În disperarea pentru orice aparență de speranță pentru cultura noastră, unii creștini au abandonat orice discernământ și sunt dornici să idolatrizeze orice „renaștere” care îl mărturisește pe Hristos.

 

Dar speranța noastră nu stă într-o schimbare în cultura noastră. Speranța noastră nu este pusă într-o trezire. Speranța noastră nu este într-o cultură creștină. Toate acestea sunt bune. Ar trebui să ne rugăm cu sinceritate ca Dumnezeu să ne schimbe cultura. Dar speranța noastră nu este în revenirea unei culturi creștine. Speranța noastră este în revenirea lui Hristos.

 

Așa că nu pierdeți prea mult timp obsedând cu gândul la Asbury. Asbury nu este locul în care se duce bătălia pentru cultură. Participanții de acolo sunt doar niște copii cu ochii largdeschiși care cred că se înregimentează pentru adevărata bătălie, fără să știe ce îi așteaptă.

 

În curând își vor da seama cum sunt de fapt războiul și adevărata renaștere.

 

Un text de Joel Abbott pentru Not the Bee