Nu de puține ori, ne reproșăm unii altora faptul că ne mișcăm prea încet. Copiii se mișcă atât de încet dimineața, când trebuie să plecăm, fără să conștientizeze că valorile de trafic cresc cu fiecare minut. Odată ajunși în trafic, mașinile de abia se urnesc. Coada la care ne-am așezat pare să meargă cel mai încet. La benzinărie, pompa la care așteptăm, se dovedește, din nou, cea mai proastă alegere. Se pare că semenii noștri, incluzându-i pe cei dragi, sunt angrenați cu toții într-o mare conspirație a încetinelii, menită să ne strice planurile și să ne înnegrească ziua. Simți mereu nevoia să îi zorești pe ceilalți, iar ei, paradoxal, simt nevoia să te zorească pe tine.
Unul dintre textele citite azi, în cadrul programului alcătuit de Robert Murray M’Cheyne, a fost Psalmul 70, o rugăciune a împăratului David. Este ceva obișnuit ca David să ceară intervenția lui Dumnezeu în rugăciune (v. 1 și 5). De data aceasta însă el merge mai departe. Nu doar că Îi cere lui Dumnezeu să intervină, dar Îi cere insistent „să se grăbească”:
„Grăbește, Dumnezeule, de mă izbăvește!
Grăbește de-mi ajută Doamne!
(…)
Grăbește să-mi ajuți, Dumnezeule.
(…)
Doamne, nu zăbovi!”
(v. 1 și 5).
În mijlocul încercărilor, pare, adeseori, că Dumnezeu zăbovește. În psalmul 13, David exprimă, într-o formulare diferită, aceeași idee:
„Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat?
Până când îți vei ascunde Fața de mine?
Până când voi avea sufletul plin de griji
Și inima plină de necazuri în fiecare zi?
Până când se va ridica vrăjmașul meu împotriva mea?”
(Psalmul 13:1-2).
Împăratul David nu este singura persoană care are senzația că Dumnezeu zăbovește. Iată cuvintele profetului Habacuc:
„Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculți?
Până când mă voi tângui Ție, fără să dai ajutor?”
(Habacuc 1:2)
Surprinzător, întrebarea nu răsună doar pe pământ. Apocalipsa ne arată că întrebarea aceasta se face auzită și în sferele cerești. Iată cuvintele martirilor:
„Până când, Stăpâne, Tu care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?”
(Apocalipsa 6:10)
Întârzie Dumnezeu? Este nevoie ca El să fie zorit? Nu cred că e cazul să stăruim prea mult asupra răspunsului. Scripturile ne arată că Dumnezeu nu întârzie și Dumnezeu nu se grăbește. Graba și zăbava divină au mai degrabă de-a face cu percepția noastră umană, subiectivă. Hristos Domnul a venit „la împlinirea vremii” (Galateni 4:4), a murit atunci când „a sosit ceasul” (Ioan 12:23) și se va întoarce la ceasul hotărât de Tatăl (Matei 24:36).
După cum spuneam, nu voi oferi prea multe explicați, ci voi complica doar, cât îmi stă în putință, lucrurile! Nu doar oamenii, arată Scripturile, ci Dumnezeu Însuși se întreabă, din când în când, „până când?”
„Până când veți avea de gând să nu păziți poruncile și legile Mele?”
(Exodul 16:28)
„Până când Mă va nesocoti poporul acesta?
Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui?”
(Numeri 14:11)
Poate că tocmai în faptul că și Dumnezeu pune aceeași întrebare stă cheia cu care poate fi elucidată taina grabei sau a zăbavei divine… Privind la răul din lume, noi am dori ca Dumnezeu să intervină decisiv. Dar noi? Suntem noi și cei dragi ai noștri pregătiți pentru această intervenție decisivă? Suntem siguri că dorim ca Dumnezeu să Se grăbească?
Câteodată însă privim răul și am dori ca Dumnezeu să mai zăbovească. Să ne mai dea timp de pregătire, de pocăință, să îngăduie să mai lucrăm pentru ca mai mulți să vină la El. Până când însă? Când ar fi cel mai bine să intervină? Cât mai poate fi răul suportat?
Adevărul e că… nu știm. Dumnezeu este Dumnezeu, iar noi – oameni.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter