Frumusețea sublimă a salvării (II)

Acest lucru nu ar trebui să fie surprinzător pentru creștin. Pentru că în vidul haotic și întunecat Dumnezeu a adus pământ și ordine. A fost în întunericul unei ploi torențiale când Pământul a fost inundat, Noe și familia sa fiind cruțați. Acesta este modul în care Dumnezeu a refăcut și remodelat în mod constant lumea pentru scopul și slava Sa: prin încercare, furtună și respingerea răutății lumii și a așa-zisei înțelepciuni prostești a lumii.

Crucificarea întunecată a fost cea care a adus mântuirea în lume. Și, în timpul acelei răstigniri, un Om a fost bătut, dezbrăcat și străpuns. A fost atârnat pe o cruce, în timp ce sângele i se scurgea pe față și îi țâșnea din coastă. Întunericul a mistuit țara.

Jertfa umilitoare a lui Hristos ne readuce, de asemenea, la asimetria dintre Dumnezeu și om. Aici, sublimul răstignirii face loc unei frumuseți insondabile, marcată de fragilitatea iubirii lui Hristos pentru Biserică. Hristosul pe care Pavel îl predică și Hristos pe care Pavel ne recomandă să-l cunoaștem este Hristosul care „s-a smerit… până la moartea pe cruce”.

Cât de măreț și de glorios este să avem un Dumnezeu care să se îmbrace în fragilitatea trupului uman și să fie bătut în cuie pe un lemn? Cât de măreț și de glorios este să avem un Dumnezeu care ar pătrunde în Cosmos și ar suferi aceleași suferințe și ispite pe care le suferim noi, oamenii muritori? Cât de mare și cât de glorios este să avem un Dumnezeu care ar fi, El însuși, victima sacrificială pentru a ne împăca, în căderea și păcătoșenia noastră, cu o divinitate perfectă și atotstăpânitoare? Priveliștea lui Hristos răstignit ar trebui să trimită un fior pe șira spinării fiecărui credincios – căci Hristos cel răstignit dezvăluie dimensiunea iubirii și a lipsirii de sine a lui Dumnezeu pentru cei pe care îi iubește. Privind crucifixul de la biserică, sau chiar un tablou precum „Înălțarea crucii” de Peter Paul Rubens sau, poate cel mai sublim, „Răstignirea” de Matthew Grunewald, asta ar trebui să ne facă să cădem în genunchi și să ne plecăm capul de rușine și smerenie, știind cât de departe se întinde dragostea lui Dumnezeu în comparație cu iubirea noastră de sine, adesea narcisică, care fuge la prima vedere și la primul auz de pericol.

Estetica sublimă a mântuirii surprinsă în timpul Săptămânii Sfinte, de la patimile și răstignirea lui Hristos în Vinerea Mare până la învierea Sa în Duminica Paștelui, dezvăluie dependența radicală a omului de Dumnezeu și nu a lui Dumnezeu de om, așa cum le place să anunțe teologiilor noastre umaniste contemporane. Acest Dumnezeu totalizant, pe care omul nu poate să-l privească, este Dumnezeul „focului atotcuprinzător” al Scripturii și nu Dumnezeul „parfumului de ambrozie” după care aleargă platonicienii sau divinitatea banală și aridă închisă în eterna autocontemplare a lui Aristotel și a stoicilor. Dumnezeul care a fost răstignit ca salvator sacrificat este același Dumnezeu care i-a pus la punct pe Nadab și Abihu pentru ireverența lor, a ars Sodoma și Gomora pentru nelegiuirea lor, a transformat-o pe soția lui Lot într-un stâlp de sare, și va reveni cu o armată de care mânuind o sabie de foc pentru a-i lovi pe cei păcătoși.

Dumnezeul care salvează ar trebui să fie înfricoșător și înspăimântător. Doar prin ochii creștinului, cel mai sublim moment din istoria omenirii – moartea Dumnezeului pe cruce – devine și cel mai frumos moment din întreaga istorie. Este un moment frumos pentru că în acel moment al răstignirii suntem martori la plinătatea iubirii din partea aceluiași Dumnezeu care este Domnul Mării și al Cerului, care a distrus Sodoma și Gomora și care l-a umilit pe Faraon și Egiptul. Suntem martori că Dumnezeu a auzit strigătele poporului Său și a intrat în lumea și în condiția lor umană pentru a muri acea moarte nespus de rușinoasă care a adus mântuirea celor dragi Lui.

Numai prin credință îl vedem pe acest Dumnezeu care a fost bătut în cuie pe cruce ca pe ceva frumos. Că imaginea fragilă a unui trup mutilat ar trebui să ne facă să plângem și să ne prăbușim în genunchi, în timp ce ne plecăm cu frică și cutremur în fața impresionantei totalități a puterii și iubirii lui Dumnezeu, pentru a nu fi mistuiți de foc. Este adevărat că Hristos a înviat, dar nu învierea lui Hristos a adus mântuirea, ci moartea Sa pe cruce.

Pavel predică suferința lui Hristos și pe Hristos răstignit mai mult decât orice altceva în epistolele sale. El le spune romanilor: „Însă Dumnezeu Şi-a dovedit dragostea faţă de noi prin faptul că, în timp ce noi eram păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când am fost îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci dacă, în timp ce eram duşmani, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult acum, fiind împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” El le spune corintenilor: „Ceea ce v-am dat ca fiind de primă importanţă este ceea ce eu, la rândul meu, am primit: anume că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor”. În toate scrierile lui Pavel, el subliniază jertfa ispășitoare a lui Hristos, în conformitate cu Scriptura și cu ceea ce a fost profețit de David, Isaia și toți profeții. Iar în Vinerea Mare, numai cu acest Hristos în minte putem începe să înțelegem de ce moartea Fiului lui Dumnezeu poate fi numită Bună și putem fi mișcați de o seninătate plină de lacrimi în timp ce bătăile inimii Sale s-au oprit, eliberându-ne de păcat și deschizând calea spre Paștele final în Ierusalimul de sus.

Un text de Paul Krause pentru The Imaginative Conservative