Frumusețea sublimă a salvării

„Frica de Domnul este începutul înțelepciunii”. Pentru anumite confesiuni, cel mai frumos moment de mister din timpul slujbei pascale este să fii închis în biserică, în întuneric complet, înainte ca ușile să se deschidă și să intre flacăra slabă a lui Hristos. În Troparul pascal al bisericilor răsăritene, se cântă: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, iar celor din morminte dăruindu-le viață!”. Niciodată nu sunt mai puțin uimit, mai puțin extraordinar de mișcat când aud aceste cuvinte în cântare îngerească care ne amintesc în egală măsură de măreția înfricoșătoare a lui Dumnezeu – căci ni se amintește că Hristos nu numai că a înviat din morți, dar că a călcat în picioare moartea prin moarte și a adus viață celor din morminte. Cu toate acestea, începutul fiecărei nopți de Paști ne amintește, prin atmosfera sa plină de întuneric, că frica de Domnul este începutul înțelepciunii – căci fără frică nu avem nici rușinea și nici smerenia de a ne apropia cu respect și grijă de „focul atotcuprinzător” care este Dumnezeu; fără frică ne apropiem de Dumnezeu așa cum au făcut Nadab și Abihu.

Cartea lui Edmund Burke, A Philosophical Enquiry into the Sublime and the Beautiful (O anchetă filozofică asupra sublimului și frumosului), este amintită cu drag pentru că a trasat o expunere filozofică despre natura sublimului și a frumosului. În timp ce Burke a favorizat în mod clar fragilitatea și delicatețea frumosului, el a vrut totuși să lase loc pentru sublim, deoarece Burke a înțeles pe bună dreptate că există un impuls către sublim în natura umană. Burke a definit sublimul astfel: „Orice este potrivit în orice fel pentru a cauza ideile de durere și pericol, adică orice este în orice fel teribil, sau este în legătură cu lucruri teribile, sau operează într-un mod analog cu teroarea, este o sursă de sublim, adică produce cea mai puternică emoție pe care mintea este capabilă să o simtă. Spun cea mai puternică emoție, pentru că sunt convins că ideile de durere sunt mult mai puternice decât cele care vizează partea de plăcere.” Definiția lui Burke a sublimului și a frumosului (în fragilitatea și delicatețea sa) este o mare revelație în estetica mântuirii și a fricii necesare pentru mântuire și înțelepciune.

Frica de Domnul ne ajută să ne amintim de dependența noastră de Dumnezeu. Frica ne amintește, de asemenea, de asimetria relațională dintre Dumnezeu și om. Frica îl smerește pe om, îi ia omului mândria și o zdrobește. Omul nu este măsura și mișcarea tuturor lucrurilor. Dumnezeu este. În comparație, omul nu este decât vasul olarului. Frica distruge iluzia că omul este pe picior de egalitate cu Dumnezeu.

Dumnezeu îi spune lui Moise: „Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!”, ceea ce reafirmă această relație asimetrică dintre Dumnezeu și om. În ciuda greutăților sale, Iov îi mustră pe prietenii săi și le amintește că frica pioasă de Domnul este centrul unei vieți sfinte: „Oare nu vă va înspăimânta măreţia Lui? Nu va cădea peste voi groaza Lui? Cugetările voastre sunt proverbe de cenuşă, iar apărarea voastră e una de lut”. Dar dintre toate relatările despre a doua venire a lui Hristos, profeția lui Isaia rămâne cea mai splendid de sublimă și mai obsedantă dintre toate profețiile:

„Căci aşa vorbeşte Domnul: «Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu şi slava neamurilor ca un pârâu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi; veţi fi purtaţi în braţe şi desmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim! Şi când veţi vedea aceste lucruri, inima vi se va bucura şi oasele voastre vor prinde putere ca iarba». Domnul Îşi va arăta astfel puterea faţă de robii Săi, dar va face pe vrăjmaşii Lui să-I simtă mânia. «Căci iată, Domnul vine într-un foc şi carele Lui sunt ca un vârtej; Îşi preface mânia într-un jăratic şi ameninţările în flăcări de foc. Căci cu foc Îşi aduce Domnul la îndeplinire judecăţile şi cu sabia Lui pedepseşte pe oricine, şi cei ucişi de Domnul vor fi mulţi la număr.»”.

Cine poate, în deplinătatea facultăților mintale, să stea în fața acestei prezențe impresionante și să nu fie mișcat până la frenezie extremă și chiar smerenie? Pavel chiar ne informează pe toți: „De aceea, iubiții mei, (așa cum ați ascultat întotdeauna, nu numai ca în prezența mea, ci cu mult mai mult acum, în absența mea), lucrați cu frică și cutremur la mântuirea voastră”. De ce recurge Apostolul, chiar și după Răstignire și Înviere, la frică precum început al înțelepciunii și al mântuirii? Pentru că Hristos nu abrogă Legea, ci împlinește Legea în iubire. Frica de Domnul este tot începutul înțelepciunii, iar frica de Domnul este și începutul iubirii și unul dintre darurile Duhului Sfânt: „Frica de Dumnezeu este începutul iubirii Lui, iar începutul credinței este să fie strâns legată de ea”.

Tot ceea ce a fost profețit despre Hristos în trecut se împlinește în și prin El. Însăși vederea lui Dumnezeu, chiar a lui Hristos, ar trebui să fie una de o splendoare impresionantă. Și cât de adevărat este acest lucru la vederea oricărui Hristos bătut și mutilat pe Cruce. Acel Hristos, Hristosul Scripturii, Hristosul Istoriei, Hristosul Apostolilor care L-au propovăduit pe El și pe Cel Răstignit, este singurul Hristos de care avem nevoie. Este cu mult diferit este acest Hristos pe care îl predică Pavel față de acel Iisus al serviciilor sociale, adesea efeminat, al lumii contemporane, care îl transformă pe Hristos în amicul său, în omul cu care bați palma în loc de a face o plecăciune și a cădea în genunchi, recunoscându-l ca fiind Robul suferind și Mântuitorul sacrificat.

Un text de Paul Krause pentru The Imaginative Conservative