„Frații îl vorbeau de bine” – meditație din Fapte 16

În scurta meditație de astăzi, aș dori să scot în evidență o scurtă propoziție din Faptele Apostolilor 16:2. Înainte de a cita propoziția și de a face câteva scurte comentarii, aș dori să o așez în contextul contemporan al bisericilor noastre.

Unul dintre păcatele cel mai des întâlnit în adunările noastre este vorbirea de rău sau bârfa. Problema nu este doar că ne vorbim de rău, ci faptul că această acțiune este însoțită de o plăcere deosebită. Tocmai această plăcere este un indicator al „micimii” de caracter și al nesiguranței noastre. Căderile (reale sau închipuite, pentru că vorbim despre bârfă!) fraților noștri, nu generează durere și lacrimi, ci plăcere și delectare. Acestea nu ne trimit în genunchi, unde să cerem har pentru ei, dar și pentru noi înșine, ci la telefon unde, în mare taină, diseminăm veștile primite. Toate aceste lucruri se petrec întru stafidirea omului nostru lăuntric, întru distrugerea relațiilor frățești și întru compromiterea mărturiei. Bârfa a devenit de pe acum unul dintre ceea ce Jerry Bridges numea „păcat respectabil”, iar aceasta face ca lupta cu acest păcat să fie greu de dus. Este ca o substanță toxică ce ne produce mult rău, dar cu a cărei prezență ne-am obișnuit atât de tare, încât nu îi mai remarcăm prezența.

Acestea fiind spuse, îngăduiți-mi să vă citez propoziția din Faptele Apostolilor 16: „Frații (…) îl vorbeau de bine” (v. 2). Sună atât frumos, dar vai!, din păcate, și atât de neobișnuit. Noi știm însă că nu este suficient să spunem „Nu!” păcatelor din viața noastră. Păcatul trebuie eliminat, dar, în același timp, trebuie înlocuit cu virtutea care i se opune. Poate că, în lupta noastră de a birui vorbirea de rău, am fi ajutați de strădania de a practica vorbirea de bine. Nu, nu este vorba despre absența sau reducerea la tăcere a vocilor critice, cum nu este vorba nici despre fabricarea permanentă de complimente nefondate. Este important să rămânem ancorați în realitate. Este vorba însă despre a avea curajul să evidențiem unele dintre lucrurile bune pe care le observăm la frații și la surorile noastre. Se mai numește încurajare.

Știu că se pot ridica o mulțime de obiecții, dintre care cea mai de seamă este că persoana vizată ar putea să se mândrească și să cadă. Voi spune doar atât: e interesant cum, atunci când vorbim de rău, posibilele efecte nu ne îngrijorează în niciun fel.

Pentru că suntem la începutul unei noi săptămâni, să o începem bine și din această perspectivă. Să avem curajul fraților din Listra și Iconia. Sau, dacă nu îl găsim, să găsim cel puțin tăria de a… nu vorbi de rău. Se numește tăcere și e de aur.