Fiți plini de Duh!

1. Se observă cu ușurință, inclusiv în traduceri, că verbele din vv. 15-18 sunt porunci exprimate prin imperative: Uitaţi-vă cu atenţie cum umblaţi (v. 15); nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului (v. 17); nu vă îmbătaţi de vin, care duce la destrăbălare, dimpotrivă fiţi plini de Duh (v. 18). „Fiţi plini de Duh” e o poruncă de care trebuie să ascultăm, nu e o opţiune la libera noastră alegere, dacă vrem sau nu! Nu vă îmbătaţi de vin înseamnă a fi nepriceput sau nebun; iar a fi plin de Duhul înseamnă a fi înţelept. Există o serie de trei contraste exprimate prin construcția, „nu…, ci dimpotrivă” (mē… alla): nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi; nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi; nu vă îmbătaţi de vin, ci fiţi plini de Duh.
2. Toate verbele menționate sunt la timpul prezent! Cu alte cuvinte, sunt porunci care nu cunosc o limitare temporară, doar pentru o perioadă. Astfel, „fiți plini de Duh” înseamnă „continuaţi să fiţi plini de Duhul”. E un aspect continuu pentru viaţa de credinţă. În Efes exista cultul lui Dionysus, al cărui simbol era vinul. Acest cult e atestat pe monedele care s-au găsit, în literatură, cât şi pe unele inscripţii.
3. Nu putem izola v. 18 de vv. 15-17 şi nici de vv. 19-21, de ceea ce e înainte şi de ceea ce e după. Paragraful complet începe la v. 15 şi se termină la v. 21. „Fiți plini de Duh” este urmat de cinci verbe la participiu, pe care le-am tradus cu gerunziu în română. Aceste participii nu sunt doar efecte ale Duhului, sunt şi derivate ale verbului principal la imperativ (fiţi plini de Duhul). Adică, participiile sunt mijloacele, arată modul prin care este împlinit imperativul, porunca de a fi plini de Duhul:[1]

1- ¹⁹vorbind între voi cu psalmi şi imnuri şi cântări (ode) duhovniceşti,

2-  cântând şi lăudându-L în inima voastră pe Domnul,

3- ²⁰mulţumind totdeauna pentru toate lui Dumnezeu Tatăl, în numele Domnului,

4- ²¹supunându-vă unii altora în frica lui Cristos.

Aceste condiţii, cele patru ingrediente prezintă pe Duhul sau umplerea cu Duhul având loc în întâlnirile corporative ale bisericii. Observăm pluralitatea verbelor, nici unul nu e la singular! Nu se referă la umplere în masă, ci la activitatea Duhului în manifestarea comunităţii creştine întâlnită împreună. Astfel, individualismul de care se face abuz în discuţiile contemporane pe acest pasaj, este un aspect periferic, pe ultimul loc. În centru este activitatea Duhului, descrisă în adunarea comunitară, împreună a credincioşilor: „nu este o abordare mecanică, dimpotrivă, este recunoașterea realității că Dumnezeu se întâlnește cu poporul Său și îi întărește pe credincioși cu Duhul Său atunci când se închină împreună și-I laudă numele”.[2] Toate verbele, acţiunile care descriu o viaţă plină de Duh sunt în relaţionare, în contrast cu o supra-accentuare a unei experienţe individuale, chiar particulară. Astfel, predomină congregaţia ca întreg, şi nu persoana individuală.

1. Primul participiu sau primul mijloc prin care poți fi plin de Duhul face trimitere la întâlnirile credincioşilor pentru a se închina împreună, pentru a fi edificați în credință, pentru a se zidi sufletește. Vorbirea psalmilor cred că include și Cuvântul rostit. Duhul lucrează prin Cuvântul Său inspirat. Unii din contemporanii lui Calvin, „fanaticii” cum îi numea el, erau atât de ataşaţi de Duhul, încât nu mai vedeau rostul Cuvântului scris. Astfel, ticăloşii aceştia separă lucrurile pe care profetul le-a unit printr-o legătură inviolabilă. Duhul Sfânt nu a ocolit Scriptura, ci este recunoscut tocmai prin faptul că este în acord cu ele. Duhul Sfânt locuieşte în aşa măsură în adevărul Său exprimat în Scripturi, încât El îşi arată puterea numai atunci când i se acordă Cuvântului reverenţa şi cinstea pe care o merită Duhul Sfânt.[3]
2. Verbul a lăuda (psallō) poate face referire și la instrumente muzicale. Observăm că aici se repetă ideea exprimată anterior, în prima linie, dar se adaugă ceva: importanţa inimii care se exprimă şi Hristos ca ultim destinatar al închinării, al laudei. Închinarea are de-a face cu o implicare profundă a inimii. Nu se referă doar la o stare emoţională, ci inima include şi intelectul şi voinţa. Dumnezeu este Cel care ne cunoaşte şi trăirile ascunse, motivaţiile lăuntrice, inacesibile pentru cei din jurul nostru. Isaia avertiza pe cei din vremea lui: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine şi frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească” (29:13). Închinarea nu poate fi un ritual, un automatism, dar nici ceva care separă viaţa noastră particulară de viaţa publică. Toată această închinare este adresată, are în centrul ei promovarea sau elogierea unei persoane: Hristos. Închinarea este cristocentrică, nu egocentrică.
3. O mulţumire constantă, permanentă adusă Tatălui pentru ceea ce El a făcut în şi prin Hristos trebuie să fie o caracteristică a credinciosului. Dacă citim primul capitol observăm o rugăciune de mulţumire adusă lui Dumnezeu, „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări în locurile cereşti, în Hristos Isus….”! Pavel nu mulţumeşte doar pentru planul de mântuire, ci şi pentru oamenii cărora le adresa epistole. „Totdeauna” ne arată că nu se rezumă doar la momentele în care ne întâlnim împreună, nu le exclude, dar se răsfrânge dincolo de ele, în viaţa zilnică.
4. Supunerea, supraveghere mutuală, reciprocă este vizată de ultimul participiu. Această supraveghere, unul asupra celuilalt, începe în v. 21, dar continuă şi este dezvoltată din 5:22 până la 6:9! Soţiei i se cere ascultare de soţ, dar soţul demonstrează dragoste şi jertfă, grijă faţă de binele ei. Copiilor li se cere ascultare de părinţi, dar părinţii au grijă de ei. Exemplul jertfitor al lui Cristos este standardul pentru soţ, nu normele culturale ale societăţii în care vieţuim.

Unii vor afirma sus și tare că sunt plini de Duh pentru că au trăit tot felul de experiențe extatice, că sunt împuterniciți cu autoritate de Domnul, dar nu sunt sub supravegherea nici unei autorități duhovnicești, adică demonstrează faptic că sunt călăuziți de un alt duh…

Așadar, iată „rețeta” apostolului! Nu implică rostirea unei formule magice, nici experiențe senzaționale, trăiri individuale și egoiste, dar cere comuniune cu frații de credință, supraveghere și ascultare de cei ce priveghează asupra noastră, slujirea celorlalți pentru edificarea credinței lor, o dedicare cu toată inima pentru Domnul.

[1]Daniel B. Wallace, Greek Grammar Beyond the Basics (Grand Rapids: Zonderva, 1996), 639.

[2]Clinton E. Arnold, Efeseni, Comentariu Exegetic al Noului Testament, trad. Octavian Verlan (Timișoara: Noua Speranță), 363.

[3]Timothy George, Teologia reformatorilor, trad. Teofil Stanciu (Oradea: Casa Cărții, 2017), 207; Jean Calvin, Institutes of the Christian Religion, trad. Henry Beveridge, Peabody, Hendrickson Publishers, 2008, 43-45 (1.9.1, 1.9.3).

Sursa foto: Photo by Aaron Burden on Unsplash