Fiii cui?-meditație din Ioan 8

În cadrul programului de citire a Bibliei alcătuit de Robert Murray M’Cheyne, am ajuns la Ioan 8. Într-un dialog tensionat al Domnului nostru cu iudeii, aceștia afirmă: „Tatăl nostru este Avraam” (Ioan 8:39). Deși afirmația este scurtă, această dezvăluie o bogăție de informații despre modul în care iudeii înțelegeau relația lor cu Dumnezeu, dar și cu ceilalți oameni. Să facem câteva observații:

În primul afirmația dezvăluie o încrede nesănătoasă în originea lor etnică. La rândul lui, Ioan Botezătorul încercase să corecteze aceeași încredere greșit direcționată: „Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fiii lui Avraam” (Matei 3:9). Pentru iudei era suficient faptul că se născuseră în poporul „corect”. Atât Ioan Botezătorul, cât și Domnul nostru, le arată că etnia nu anulează nevoia de pocăință. Ba mai mult, legătura genealogică dintre ei și ilustrul strămoș nu îi ajută cu nimic, dacă aceștia nu dovedesc și faptele lui: „Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră!-Ioan Botezătorul, Matei 3:8; „Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam”, Ioan 8:39.

În al doilea rând, afirmația dezvăluie o înțelegere deformată a naturii umane. În cele din urmă, nu doar inima păgânilor, a neamurilor, este rea, ci inima umană, inclusiv inima iudeilor, iar Scripturile pe care ei le prețuiau afirmau apăsat acest lucru. Astfel, David afirma în Psalmul 51: „Iată că sunt născut în nelegiuire,/ și în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5). Același adevăr este regăsit în cartea profetului Ieremia: „Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9). Tocmai de aceea, Dumnezeu nu mai putea suferi închinarea poporului care îndeplinea cu strictețe ritualurile exterioare, în timp ce inima era departe de Domnul: „«Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine (…)” (Isaia 29:13). Într-un sens, poporul era precum fiul cel mare din Pilda Domnului nostru. Un fiu care se află atât de aproape de Tatăl, care face ce trebuie făcut, dar nu îl iubește.

În al treilea rând, atunci când făceau afirmația, evreii aveau în minte doar privilegiile de care se bucurau în calitate de fii ai lui Avraam, uitând că Domnul nu promisese doar să binecuvânteze sămânța lui Avraam, ci să o facă o binecuvântare pentru celelalte neamuri (vezi Genesa 12:2). Din nou ajungem la pilda Domnului nostru din Luca 15, pomenită mai sus, unde fratele mai mare este profund revoltat de recuperarea fiului cel mic. Poate că profetul Iona întruchipează cel mai bine atitudinea generală a poporului.

Iată o mentalitate pe care o întâlnim atât de des și în zilele noastre. Nu, apartenența la un anume popor nu ne conferă favoruri înaintea lui Dumnezeu. Nici nu ne scutește de chemarea la pocăință și la credință. Și nici nu ar trebui să fie o motivație pentru a privi la ceilalți cu un aer de superioritate. În cele din urmă, în Hristos, spune apostolul Pavel, „nu mai este nici iudeu, nici grec. (…) Și dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți sămânța lui Avraam, moștenitori prin credință” (Galateni 3:28-29). Da, prin credință și pocăință oricine poate deveni un fiu al lui Avraam, chiar și Zacheu (vezi Luca 19:9: „Isus i-a zis: « Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci și el este fiul lui Avraam.»”) În fața tronului, Ioan vede „o mare mulțime, pe care nu putea s-o numere nimeni, cu oameni de orice neam, din orice seminție, din orice popor și de orice limbă care stăteau în picioare înaintea tronului și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe (…)” (Apocalipsa 7:9).