Femeile înțelepte își zidesc casele

Întrebarea a venit de la soția mea, mamă a doi băieței care încă nu au învățat arta îmbrăcatului. Am deschis sertarele cu amintiri din primii ani de viață și am realizat că nu găsesc așa ceva – miile de pantaloni și de cămăși cu care mama m-a îmbrăcat nu se găsesc în memoria mea conștientă. Nici soția mea nu își amintește.

A fost un moment umilitor să ne imaginăm că peste treizeci de ani copiii noștri nu își vor aminti mai nimic din rutina noastră zilnică. În același timp, a fost și un moment care a pus viața de mamă într-o lumină nouă și sacră – și se pare că sunt din ce în ce mai multe momente de acest gen în ultimele zile.

„Femeia înțeleaptă își zidește casa,” ne spune Solomon (Proverbe 14:1) – iar construcția unei case este un proces frumos, dar se și uită multe din el, după cum încep să-mi dau seama. E esențial, dar de multe ori trece neobservat. E una dintre sarcinile cele mai importante de pe pământ și e așa de ușor trecută cu vederea. A îmbrăca copiii, a hrăni copiii, a educa copiii, a disciplina copiii – aceasta este construcția: dureroasă și minuțioasă, înceată și mundană. 

Dar dacă urmărești oameni și femei evlavioși la începuturile lor, vei găsi adesea o mamă îmbrăcând un copil, recitând un Psalm de pe o foaie murdară și, printre zeci de mii de momente, construind o casă ai cărei pereți strălucesc datorită înțelepciunii evlavioase și ale cărei etaje se sprijină pe frica de Domnul.

Două femei, două case

Cartea Proverbelor, la fel ca multă literatură sapiențială, descrie două moduri de viață. În centrul acestor două moduri de viață sunt două femei și două case: Înțelepciunea și „casa ei” (Proverbe 9:1) și Nebunia și „casa ei” (Proverbe 9:13-14).  Amândouă strigă la oamenii simpli (Proverbe 9:3,15), amândouă invită tinerii și imaturii „să vină încoace” (Proverbe 9:4,16). Însă, în timp ce în casa Înțelepciunii se găsește viață (Proverbe 9:6,11), ușa Nebuniei duce la moarte (Proverbe 9:18).

Am putea să presupunem că aceste femei nu sunt altceva decât procedee literare creative, personificări ale celor două drumuri prin viață. Cartea Proverbelor ne încurajează să vedem mai mult de atât. În această carte adresată în mare parte fiilor, unul dintre cele mai mari pericole recurente apare în imaginea „femeii interzise,” o ispititoare din viața reală care seduce oamenii simpli (Proverbe 7:5, 21). Proverbele o portretizează drept Nebunia întruchipată (Proverbe 7:11, 9:13), ruina multor fii (Proverbe 7:26).

Între timp, Înțelepciunea apare și ea în formă trupească, în cele din urmă în imaginea soției evlavioase. Așa cum înțelepciunea încoronează un om (Proverbe 4:9), tot așa o face și o soție excelentă (Proverbe 12:4). Întocmai cum „cel ce găsește [înțelepciunea], găsește viața și capătă bunăvoința Domnului” (Proverbe 8:35), tot așa „cine găsește o nevastă bună găsește fericirea” pentru că „este un har pe care-l capătă de la Domnul” (Proverbe 18:22). Cartea Proverbelor se termină cu un poem ce descrie o femeie care nu doar că „își deschide gura cu înțelepciune,” ci ea este însăși Înțelepciunea sub forma unei soții (Proverbe 8:11, 31:10).

Încă dinainte ca un bărbat să o întâlnească pe Înțelepciune în soția sa, el trebuie să o întâlnească în mama sa.

Înțelepciunea prezentată prin imaginea mamei

Cartea Proverbelor culminează cu învățăturile unei mame pentru fiul ei (Proverbe 31:1). Cu mult înainte de Proverbe 31, însă, cartea ne învață să privim o mamă evlavioasă ca prima întrupare a Înțelepciunii. Observați similitudinea dintre Proverbe 9:1 (despre Înțelepciune) și Proverbe 14:1 (despre mamele înțelepte).

Înțelepciunea și-a zidit casa. (Proverbe 9:1)

Femeia înțeleaptă își zidește casa. (Proverbe 1:1)

În micile momente din viața de mamă se întâmplă mult mai multe lucruri decât se vede. Când o femeie imperfectă, dar temătoare de Dumnezeu își zidește casa, ea devine prima față, prima voce, prima atingere a Înțelepciunii pentru copiii ei. Prin prezența ei zilnică, copiii învață cum arată și cum se simte Înțelepciunea; prin cuvintele ei de zi cu zi, copiii aud rugămintea Înțelepciunii: „Și acum, fiilor, ascultați-mă… Lăsați prostia și veți trăi” (Proverbe 8:32, 9:6).

Așadar, la răscrucea dintre viață și moarte, Proverbele ar dori să ne imaginăm o femeie, o mamă, învățând, îndrumând și trăind astfel încât copiii ei să aleagă frica de Domnul, să aleagă înțelepciunea, să aleagă viața. Vocea ei ar putea să nu fie așa de puternică ca a femeii nebune (Proverbe 9:13), ea ar putea să fie adesea ascunsă de ochii oamenilor, munca ei ar putea uneori să pară la fel de ușor de uitat ca momentul legării șireturilor unui copil. Dar, în timp, casa ei devine cuibul Înțelepciunii, unde cresc copii care vor disprețui casa Nebuniei.

Inima familiei

Bineînțeles, și tatăl stă la răscrucea dintre viață și moarte. Multe dintre învățăturile din Proverbe vin de la un tată și se adresează fiilor lui. Precum Înțelepciunea, el îndrumă, avertizează și își încurajează copiii să aleagă viața (Proverbe 3:13-18); în plus, el apare de-a lungul capitolelor 1-9 ca principalul profesor și îndrumător al familiei (Proverbe 1:8, 3:12, 4:1, 6:20). Totuși, Proverbele personifică înțelepciunea într-o femeie și apoi o transpune în imaginea unei soții și a unei mame din viața reală. De ce?

Desigur, într-o oarecare măsură datorită faptului că influența tatălui în casă, deși profundă și fundamentală, este limitată de chemarea pe care Dumnezeu i-a făcut-o. În Proverbe 31, soțul și tatăl stă „la porți” (Proverbe 31:23), departe de casă, în timp ce soția și mama „veghează asupra celor ce se petrec în casa ei” (Proverbe 31:27).

Acest tată petrece mult timp acasă, fără îndoială – și această mamă, după cum știm, nu se teme să se aventureze în piață (Proverbe 31:18, 24). Dar în complementaritatea uniunii dintre un soț și o soție, chemarea lui din timpul zilei se îndreaptă mai mult către societate, pe când a ei se îndreaptă mai mult către familie. Prin urmare, fiind cea care zidește casa, care o construiește și o îngrijește, ea este prezența constantă a înțelepciunii în multele ore în care soțul ei nu poate fi prezent.

Chiar și în familiile în care mama lucrează uneori în afara căminului, observația lui Herman Bavinck rămâne adevărată: „Mult mai mult decât soțul, ea trăiește alături de copiii ei, iar pentru copii ea este sursa confortului în mijlocul suferinței, sursa sfatului în mijlocul problemelor, refugiul și fortăreața pe timp de zi și pe timp de noapte.” Într-adevăr, „dacă soțul este capul, atunci soția este inima familiei” (Familia creștină, n. tr.). Zi de zi – în timpul meselor sau a somnului, prin accese de furie și lacrimi – ea este inima înțelepciunii, pulsând continuu.

Când copiii ei cresc

Fiii mei încă nu pricep ce dar le-a dat Dumnezeu în această mamă „care se teme de Domnul” (Proverbe 31:30). Cel mai probabil, ei nu își vor aminti cum ea i-a ridicat de pe oliță sau cum le-a cântat cu blândețe laudele Domnului în această dimineață. Dar, zi de zi, ei simt atingerea și aud vocea Înțelepciunii. Și când, cu voia Domnului, ei învață să o accepte pentru ei înșiși (și pe Cristosul pe care ea îl reprezintă), ei își vor uni fără îndoială vocile cu copiii înțelepciunii: 

Fiii ei se scoală și o numesc fericită, bărbatul ei se scoală și o laudă. (Proverbe 31:28)

După cum de multe ori se întâmplă în Împărăția lui Dumnezeu, eroul care merită lauda nu este cel la care societatea noastră se așteaptă: nu cel mare, ci cel mic; nu cel celebru, ci cel necunoscut, nu femeia care se luptă cu bărbații în filme, ci femeia care se luptă să tragă un tricou peste capul unui copilaș. Când noi ne ridicăm și o numim binecuvântată, anticipăm ziua în care tot ceea ce este ascuns va fi scos la lumină și munca uitată a fiecărei mame înțelepte va fi strigată de pe acoperișurile caselor.

„Femeia înțeleaptă își zidește casa,” ne spune Solomon. Iar înțelepciunea noastră este să ne bucurăm de o astfel de femeie. 

Scott Hubbard, Desiring God