Farmecul duminicilor de altădată (5)

Mă întrebam adeseori cu mintea mea de copil: „Chiar trebuie să predice amândoi?”. Recunosc, au fost adeseori momente chinuitoare, dar cred că au avut și acestea, într-un fel sau altul, un efect formator. Nu, nu am rămas cu traume și nici nu m-am îndepărtat de biserică din cauza aceasta. Și totuși, mai trebuie ceva adăugat. Motivul pentru care momentele chinuitoare de ascultare ale unor frați sinceri și pocăiți, dar nepregătiți, nu m-au doborât este că acestea erau „întrerupte” de mesaje pline de har.

De ce erau acestea pline de har? Pentru că cei care le aduceau cunoșteau bine Biblia. Nu aveau acces la prea multe cărții, dar cunoșteau Cartea și o studiau cu credincioșie, cu uneltele și posibilitățile pe care le aveau atunci.  Erau mesaje pline de har și pentru că cei care le aduceau erau trăitori ai adevărurilor pe care le spuneau duminica. Fiind o biserică relativ mică (80-90 membri), la țară, ne știam bine unii pe alții și interacționam în varii contexte. Interacțiunea din timpul săptămânii s-a sporit considerabil atunci când a început construcția noii clădiri a bisericii. A fost locul în care frații predicatori și-au validat sau, după caz, invalidat mesajul. Unii erau mai mereu nemulțumiți, mereu puși pe ceartă și, din când în când, îi vedeai cum părăsesc șantierul bombănind cu patimă. Dincolo de toate însă, mesajele lor erau pline de har, pentru că Îl cunoșteau personal pe Dumnezeul despre care vorbeau. Era în vorbirea lor o scânteie, o putere, o pasiune, o greutate, poate chiar o lumină, o slavă care îi depășea. Care trecea cu mult dincolo de puterea și posibilitățile lor. Era Dumnezeu!

Pentru mine, aceste mesaje, cuplate cu mărturia impecabilă a părinților mei, au fost dovada că Dumnezeu e acolo, că e real și că Biblia nu e o poveste. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost expus permanent la improvizații sincere, dar fără scânteie și neconvingătoare. Scânteile din mesajele acelor frați simpli care Îl cunoșteau pe Dumnezeu au aprins focul și în viața mea

Serviciul se încheia cu una din trei cântări: „Mulțumim, O, Tatăl nostru!”, „Nu lăsa să treacă vremea!” sau „Domnul vă binecuvânteze!”. Despre drumul către casă v-am mai spus. Într-o duminică obișnuită din aceste zile, dorința mea cea mai mare este să mă pot întinde un pic după masă. Atunci nu se punea problema! Ah, ce vremuri! Mâncam repede, ca să pot ieși la stradă cu B și B, prietenii mei. Meniul era constant: supă cu tărhană, cartofi cu boia, amestecați cu carnea de găină din care se făcuse supa și pancove. Câteodată, mai erau și boți (sarmale!) fără carne! Făcuți din păsat sau orez (oricum, tot fără carne erau!), cu câte o bucățică de clisă în interior.

Au fost vremuri frumoase, pline de farmec, dar nu cred că trebuie idealizate. Precum evreii care scăpaseră din robia egipteană, vom fi mereu predispuși să disprețuim prezentul și să pictăm trecutul în culori nejustificat de luminoase. Trebuie să recunoaștem că vremurile acelea au avut neajunsurile lor, iar acestea nu au fost puține și nici nesemnificative. Unele dintre acestea au fost punctate de-a lungul acestor texte.

Au fost vremuri grele, cu lacune, lipsuri de tot felul, dar nu cred că trebuie disprețuite. Dimpotrivă, există unele lucruri care ar trebui admirate și chiar recuperate. De-a lungul acestor texte, am încercat să le punctez.

Voi încheia cu versetul bisericii pe care o păstoresc acum, pentru că, indiferent de schimbarea vremurilor, nădejdea noastră rămâne „Isus Hristos, Același ieri și azi și în veci!”