Există viaţă după abuzul sexual?

Dar omul, căzând în păcat, a distorsionat acest dar. L-a scos afară din contextul pentru care a fost conceput. L-a minimalizat atât de mult, încât de la o legătură profundă între soţi, a ajuns doar o poftă fizică ce trebuie satisfăcută.

De acolo nu a mai fost mult până la relaţiile sexuale în afara căsătoriei. Iar unii au luat această haină albă şi au târât-o după ei prin noroiul păcatului, încât au ajuns chiar la abuzul sexual. Copiii cad cel mai des pradă abuzului sexual pentru că nu cunosc toate formele acestuia, lucru foarte important pentru a-l putea reclama.

Potrivit unui studiu realizat de World Vision Romania, “80% dintre copiii abuzaţi sunt fete, doar 3 din 5 copii ar vorbi cu părinţii şi doar jumătate ar suna la poliţie.”

Cei care au suferit vreodată un abuz sexual sub orice formă sunt afectaţi profund chiar şi după mulţi ani. Deşi ajung să se căsătorească, nu reuşesc niciodată să treacă peste această traumă. Cei din jur nu văd, dar victimele abuzului duc cu ele către maturitate răni adânci, care la suprafaţă par vindecate, dar în profunzime încă mai dor.

Cunosc personal cazuri de fete creştine care au fost abuzate, puse sub disciplină pentru că nu au spus despre abuz la timp, arătate cu degetul ca fiind vinovate şi chiar împinse înspre a-şi cere iertare abuzatorului. Aceste cazuri nu sunt raportate nicăieri. Uneori păstorii aleg să trateze abuzul ca pe o problemă internă, ce ţine doar de congregaţia respectivă. Acest lucru contribuie la agravarea simptomelor post-traumatice şi este greşit.

Acele fete sunt copiii sau surorile noastre, mamele noastre sau femeia lângă care stăm în biserică. Unele au familie, copii şi duc în ascuns povara păcatului altcuiva. Sunt femei care se tem să meargă la ginecolog sau chiar să fie atinse de soţii lor.

Cei care se confruntă cu o astfel de experienţă au nevoie să ştie că:

1. Nu sunt singuri. Poate te gândești că Dumnezeu nu a fost suveran peste momentul abuzului şi, de fapt, nu este suveran deloc. Dumnezeu urăşte ce li s-a întâmplat şi va condamna păcatul. Dumnezeu este Cel care îşi doreşte cel mai mult să fii fericit şi este cu adevărat suveran. Atât de suveran încât poate transforma tot acel rău în cel mai mare bine.

2. Vindecarea nu se poate întâmpla în izolare. Nu e nevoie să ducă această povară singuri. Dumnezeu ne îndeamnă să ne purtam poverile unii altora. E nevoie de o persoană potrivită în faţa căreia se pot confesa. O persoană de încredere, matură. Cineva care să ştie să plângă cu cei ce plâng, care să ştie să asculte şi să poată reaminti promisiunile lui Dumnezeu atunci când mintea este înceţoşată de trecutul dureros.

Multora le este teamă să vorbească despre abuz, pentru că le este ruşine sau proiectează vina abuzatorului asupra lor. “Este vina ei. Ea l-a ispitit.” sau “A căutat-o cu lumânarea.” De exemplu: urci pe munte şi vezi o floare-de-colţ (protejată prin lege în România). Ştii că deteriorarea, ruperea sau deţinerea ei este o faptă penală. Dar tu ţi-o doreşti foarte mult şi o iei. Este, oare, floarea de vină că era în faţa ta, că era prea frumoasă? Sau doar tu, prin faptul că nu ai vrut să îţi controlezi pornirea? Fiecare va da socoteală pentru faptele sale, iar victimele abuzului nu ar trebui să poarte povara faptelor altcuiva.

3. Iertarea face parte din procesul de vindecare. Ştiu cum sună şi ştiu că pare imposibil. Dar o persoană abuzată, dacă nu iartă, se lasă în continuare condusă de abuzator. Îi dă putere şi azi asupra gândurilor şi, uneori, chiar asupra faptelor, deşi a trecut mult timp de la traumă.

De aceea, ca să poată fi liberă din nou, ca să înainteze în procesul de vindecare, trebuie să ierte. Desigur, iertarea nu înseamnă să uiţi. Ştim cu toţii că nu suferim de amnezie după ce iertăm. Să ierţi nu înseamnă că vei ajunge să ai încredere în cel ce te-a rănit: nu trebuie să-ţi dovedeşti iertarea prin a-ţi lasa copilul în grija unei astfel de persoane, de exemplu. Dar oricât de greu este, Dumnezeu ne cheamă să ne iertăm unii pe alţii, aşa cum face şi El cu noi. Poate vei spune că nu e acelaşi lucru. Că păcatul celuilalt este mai mare decât toate păcatele tale la un loc. Dar Dumnezeu spune că niciun om care păcătuieşte nu va avea parte de Împărăţia Lui (1 Corinteni 6:9) şi îi pune laolaltă şi pe curvari (condamnabili) şi pe lacomi (tolerabili).

4. Abuzul sexual nu are ultimul cuvânt. Dumnezeu cheamă la ape de odihnă pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi. Desigur, nu vom ajunge la acea linişte sufletească perfectă aici pe pământ. Dar viaţa noastră este mai mult decât câţiva zeci de ani de durere. Şi când vom ajunge în cer la Tatăl nostru, vom fi mângâiați de Cel care ne-a creat şi ne aşteaptă înapoi acasă. Atunci nu va mai conta prin câte am trecut ca să ajungem acolo, pentru că Dumnezeu ne va fi de ajuns.

Ce am făcut să merităm iertarea aceasta? Nimic. Atunci ce ne face să ieşim dinaintea Tatălui după ce am aflat cum am fost iertaţi și să ne purtăm ca datornicul nemilostiv (Matei 18:21-35), să “strângem de gât” şi să nu iertăm când ştim cât de mult ni s-a iertat şi nouă?

Înaintea lui Dumnezeu suntem cu toţii la fel de păcătoşi. Pentru că El este drept, fiecare din noi am fi meritat să plătim cu moartea pentru păcatele noastre (Romani 6:23). Dar vestea bună e că Dumnezeu nu este doar drept, ci şi milostiv: El a ştiut că nu am fi putut plăti niciodată pentru greşelile pe cale le facem, de aceea L-a trimis pe Fiul Lui să moară în locul nostru. Hristos, fără de păcat, s-a făcut păcat pentru noi, ca noi să putem trăi. Toată mânia lui Dumnezeu, care trebuia să ne mistuie, a fost proiectată asupra Fiului Său şi noi, prin credinţă, putem să stăm azi în picioare, în faţa lui Dumnezeu, pentru că ne priveşte prin Hristos!

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era. […] El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: “Iată, eu fac toate lucrurile noi!” (Apocalipsa 21:1-5)

Cristiana Faur, pentru Edictum Dei