Exacerbarea sinelui și devalorizarea omului

Dar egocentrismul care se manifestă atât de proeminent în zilele noastre împiedică o astfel de transcendență. El implică o inflație a eului care duce la eclipsarea tuturor fenomenelor care îl transcend. Întrebarea care se materializează în această epocă nu este atât de mult: cum contez eu, ci cum contează orice altceva în afară de mine? În cosmosul egocentric, eul este centrul în jurul căruia se învârte tot restul.

Pentru a aprecia mentalitatea care predomina într-o epocă anterioară, luați în considerare catedralele care au apărut în Europa în Evul Mediu. Pentru ridicarea lor, au fost necesare secole întregi. În acest timp și cu aceste eforturi au trecut nenumărate vieți. Cu toate acestea, despre aceste vieți nu se consemnează aproape nimic. Arhitecții lor, muncitorii lor sunt spații goale, necunoscute.

Nu este vorba atât de faptul că trecerea timpului i-a trimis în uitare, ci mai degrabă că nu au ieșit niciodată din uitare ca indivizi. După cum notează David Manchester, „lipsa de ego a omului timpuriu a fost totală”. Este posibil ca omul să fi ocupat un loc privilegiat în creația lui Dumnezeu, dar nu exista nimic privilegiat sau excepțional la oameni ca indivizi. Într-o epocă în care speranța medie de viață era de puțin peste treizeci de ani, când un sfert dintre cei care veneau pe această lume plecau în decurs de un an de la sosire, iar jumătate dintre ei nu treceau de cincisprezece ani, când foamea, boala și violența erau tovarăși constanți, poate că nici nu ar fi putut fi altfel. Și totuși, oamenii fără ego au fost cei care au construit Chartres, Canterbury, Sfântul Ștefan și altele asemenea.

Cu ce glorii comparabile se poate lăuda omul modern? Confort și conveniență el are din belșug. Iar astfel de inovații merită uimire, oricât de banale ar părea acum. Dar minunile epocii moderne sunt egoiste și, în cele din urmă, respingătoare. Ele sunt creațiile născute cu impetuozitate de ființe al căror scop primordial este de a se conserva pe ele însele – și, având în vedere succesul de care s-au bucurat, de a face acest lucru confortabil. Omul, care odată s-a sacrificat pentru ceva mai nobil, acum refuză să se sacrifice, pentru că, după cum se pare, nu există nimic mai nobil. Dacă acesta este un progres, este unul ciudat și paradoxal – un progres care nu indică nimic mai înalt sau, mai degrabă, nimic care să ne pară mai presus de orice.

Există o nebunie oedipiană care împinge omul modern în căutarea cunoașterii – o căutare bazată pe presupunerea că singura cunoaștere care poate fi calificată astfel este cea științifică (o nebunie, merită adăugat, care nu poate fi ușor de pus în acord cu pretinsul angajament al științei moderne față de obiectivitate). Cercetând neîncetat universul material – singurul care contează sau singurul pur și simplu –, omul a orbit față de perspectiva spirituală de altădată, perspectivă care a inspirat opere de o sublimitate pe care omul nu mai pare capabil să o conceapă. Desigur, dacă această perspectivă dispărută este lipsită de valabilitate, așa cum afirmă înțelepții contemporani, orbirea față de ea ar putea fi un semn de iluminare, o condiție necesară pentru maturizarea și eliberarea minții. Dar dacă acele nebunii de odinioară, superstiții, mituri – lăsați-i pe înțelepții de astăzi să le numească cum vor – au dat naștere unor splendori care întruchipează sau stau mărturie la măreția omului, nu este oare măcar ceva de spus despre ele? Oare măreția umană ar putea necesita credința că omul este mai mult decât suma părților sale materiale, chiar dacă această credință nu este decât o iluzie? Într-adevăr, nu ar putea fi iluziile parte integrantă a condiției umane, astfel încât omul riscă să devină dezumanizat în absența lor?

Știința nu ar admite niciodată un astfel de punct de vedere, deoarece ar fi în antiteză cu obiectivul său, care este acela de a dez-iluziona omul (un obiectiv întemeiat mai mult pe credință decât pe știință, dar asta nu contează…). Cu toate acestea, adevărul pe care îl oferă știința este superficial, nu apodictic. Ea nu explică natura atât de mult cât o interpretează și face acest lucru reducând și clasificând diversitatea incalculabilă a existenței în vederea, în formularea lui Descartes, stăpânirii și a posedării ei. Natura pare ordonată pentru că omul a ordonat-o.

Prin urmare, și știința este o încercare a omului de a da un sens acestei lumi în care a fost aruncat și de a-și găsi locul în ea. Ca atare, există ceva mincinos în pretențiile reducționiste și materialiste ale științei moderne, deși, în măsura în care partizanii săi sunt susceptibili de a fi rătăciți în această privință, poate fi mai degrabă o chestiune de iluzie decât de duplicitate. Oricare ar fi cazul, onestitatea lipsește; la fel și curajul.

Un text de David Eisenberg pentru The Imaginative Conservative