În anul 2014, Conchita Wurst, un transsexual austriac, reușea să câștige finala Eurovision organizată la Copenhaga. Femeia-cu-barbă, așa cum a fost mediatizată Conchita, a stârnit la acea vreme vii dezbateri privitoare la decăderea valorică și elementele de propagandă sexo-marxiste ale acestui concurs internațional de muzică. Discuțiile de atunci erau așa de aprinse, încât până și patriarhul Serbiei a văzut o legătură directă între femeia-cu-barbă și recentele inundații ce devastaseră Serbia și alte câteva țări.
Prezența Conchitei Wurst pe scena Eurovisionului punea în evidență ridicolul, ne-naturalul, patologia de clan. Melodia câștigătoare, „Rise Like a Phoenix”, s-a dovedit a fi una profetică. În mai puțin de zece ani – ani grei, marcați de o criză sanitară globală și de un război modern semi-mondial –, cohortele propagandiste s-au ridicat precum pasărea legendară, ținându-se de mână și transformând ceea ce se dorea a fi un concurs de muzică într-o tulburătoare arenă a unei maladii sociale, insuficient diagnosticate.
Constatăm că, ceea ce în anul 2014 purta amprenta singularității, a excepționalismului, a băgatului-în-seamă, a devenit în anul 2023 noul „normal”, o precondiție a succesului, un modus operandi. Notele dominante ale concursului de anul acesta au fost (trans)sexismul, ocultismul, haosul și anarhismul. Predomină culorile roșu și negru. Serbia imită mișcări de zombi, Cipru este în flăcări, Suedia este o fiară sălbatică (tema animalului apare și la Belgia), Italia este efeminată, Finlanda violentă este legată cu funii, Moldova are coarne, Germania este „blood and glitter” (sânge și sclipici), iar Croația este trans-sexual hitleristă. Pe scurt, oferta Eurovision 2023 propune un asalt asupra simțurilor, atât vizual, cât și auditiv. Cum simțurile sunt porți de intrare spre suflet, putem vorbi, pe bună dreptate, de un asalt asupra interiorității umane, asupra nucleului valoric al omului. Totul, mediatizat și generalizat.
Sigur, aceste teme au fost abordate și în alte ediții ale Eurovisionului (vezi piesa Finlandei, „Hard Rock Halleluiah”, din anul 2006), însă în mod diferit de ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani și, mai cu seamă, anul acesta. Acum, decăderea valorică este asumată solidar de majoritatea participanților la concurs. Bărbații cu fustă, femeile cu barbă, ghearele și coarnele infernale sunt parte din coregrafia standard. Societatea, la rândul ei, s-a obișnuit cu aceste excentricități, iar reacțiile sporadice nu mai antrenează discuții ample la nivelul maselor de oameni, așa cum se întâmpla în anul 2014.
Cum s-a ajuns aici și ce poate fi făcut pentru a ieși din câmpul magnetic al degradării? Susțin, alături de Toma de Aquino, că frumusețea se întemeiază în Ființă (în Dumnezeu) și că aceasta este caracterizată de integritas, proportio și claritas. Îndepărtarea de Ființa divină duce, fără îndoială, la exprimări artistice paralele cu frumosul. Doar regăsirea lui Dumnezeu va da naștere la creații artistice de calitate, fie că e vorba de muzică sau alte tipuri de artă. Doar în conjuncție cu Binele și Adevărul, arta este frumoasă și vindecă sufletul.
În anul 1956, când a fost lansat Eurovisionul, oamenii se luptau să-și revină moral și social după șocul celui de-al Doilea Război Mondial. Concursul de muzică se dorea să fie un liant, un simbol al unității, un spațiu axiologic comun, o scenă cathartică pentru o Europă încărcată cu multe păcate și temeri. Paradoxal, Eurovisionul a ajuns la polul opus. Vindecarea prin muzică a fost înlocuită cu agresiunea și propaganda, cu asaltul asupra sufletului. Să sperăm că nu este sfârșitul poveștii!
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter