Este pacifismul una dintre învățăturile lui Isus?

„Aţi auzit că s-a zis: ‘Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.’ Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Aţi auzit că s-a zis: ‘Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.’ Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.” (Matei 5:38-44)

Ne învață Isus că a întoarce și celălalt obraz și a ne iubi vrăjmașii înseamnă că este întotdeauna greșit să mergi la război? Ar fi trebuit ca lumea să-i întoarcă celălalt obraz lui Hitler și să încerce să-l iubească orbește? Când Osama Ben Laden a ordonat atacul asupra World Trade Center (una din clădirile lovite în atacul terorist din 11 septembrie 2001, n.t), ar fi trebuit ca Statele Unite să reacționeze invitându-l și la Sears Tower (cea mai înaltă clădire din metropola New York). Sau lasă Isus loc atât pentru a-i iubi pe vrăjmașii noștri, cât și, în unele situații, pentru a reprima răutatea care pune viața în pericol?

În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre principalele motive pentru care noi credem că este corect ca armata (și creștinii care sunt parte din armată) să se implice în războaie care au o cauză justificată – anume autoapărarea, limitarea răului care pune viața în pericol și pedepsirea națiunilor și a persoanelor care au înfăptuit acte de război nejustificate împotriva țării cuiva. Asta se numește teoria războiului justificat. Vom încheia încercând să explicăm cum acest concept se potrivește cu porunca de a întoarce celălalt obraz, de a ne iubi dușmanii și de a nu ne împotrivi celui rău.

Pacifismul este dăunător 

A lăsa pe cineva să facă o crimă atunci când stă în puterea ta să îl oprești este în totalitate contrar sentimentelor noastre morale. Dacă un Hitler este într-o poziție ce îi permite să ia decizii și încearcă să conducă lumea cu tiranie și să distrugă grupuri etnice întregi, ar fi în mod clar greșit să nu ne opunem lui folosind forța (care uneori este singura metodă eficientă). E adevărat că războiul în sine este dăunător și tragic; pacifismul, însă, ar avea un rezultat și mai rău pentru lume, pentru că practic ar da frâu liber oamenilor răi. Bineînțeles că trebuie să fim dispuși să lăsăm Biblia să ne transforme sentimentele noastre morale, dar această observație ar trebui cel puțin să ne facă să ne oprim și să reflectăm mai profund înainte de a ajunge la concluzia că Isus intenționează să ne învețe pacifismul.

Pacifismul corect aplicat ar trebui să elimine și poliția, nu doar armata

În fapt, dacă am ajunge la concluzia că guvernele trebuie întotdeauna să-și întoarcă obrazul și să nu se opună niciodată răului, atunci logic ar fi să ne propunem să renunțăm nu numai la forțele armate, ci și la poliție și la sistemul de justiție. Ofițerii de poliție arestează criminalii, folosind forța – dacă este necesar – și îi arestează; asta nu înseamnă întoarcerea celuilalt obraz. Se aplică această poruncă și în cazul poliției? Cu siguranță nu ca prim răspuns împotriva răului. Dumnezeu nu vrea ca răul să se desfășoare nestingherit în societatea noastră (conform numeroaselor legi civile din Vechiul Testament și Romani, capitolul 13 din Noul Testament, care va fi discutat mai jos). Dacă cineva poate să accepte dreptul poliției de a recurge la forță în unele cazuri, nu poate să refuze nici dreptul armatei de a folosi forța în unele cazuri.

Luca 3:14 permite serviciul militar

E important faptul că Ioan Botezătorul nu le-a zis soldaților să se retragă din armată când aceștia l-au întrebat ce înseamnă să se pocăiască: „Nişte ostaşi îl întrebau şi ei şi ziceau: „Dar noi ce trebuie să facem?” El le-a răspuns: „Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări, nici să nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu lefurile voastre.” (Luca 3:14). Așadar, din moment ce este posibil să trăiești o viață evlavioasă și să fii în armată, să te implici în război nu este întotdeauna un păcat.

Ioan 18:36 recunoaște dreptul sabiei în regatele umane 

În acest pasaj, Isus spune: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” Când Isus spune că, dacă împărăția Lui ar fi pe pământ, slujitorii Lui s-ar fi luptat, El implică faptul că împărățiile acestei lumi au dreptul să se lupte când cauza este justă, iar circumstanțele o cer. În calitate de creștini, noi suntem cetățeni ai „două împărății” – țara noastră de pe pământ și Cerul. Isus ne arată că nu trebuie să luptăm niciodată de dragul Impărăției Lui, dar este necesar să contracarăm răul și distrugerea).

Romani 13:3-4 oferă guvernelor dreptul de a recurge la forță pentru a diminua și a pedepsi răul 

Pavel scrie: „Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău.”

Pavel vorbește aici despre dreptul guvernelor de a recurge la forță în două modalități. În primul rând, el spune că „nu degeaba poartă sabia”. În al doilea rând, el afirmă că guvernul este „slujitorul lui Dumnezeu” care face dreptate. 

În orice caz, guvernele nu au voie să folosească forța pentru orice motiv. Nu au voie să o facă pentru a-și domina cetățenii și pentru a impune restricții inutile libertății lor. Există doar două situații în care guvernul este îndreptățit să recurgă la forță: reducerea răului și pedepsirea răului. Sensul forței nu este doar de împiedica realizarea altor rele, ci și de a pedepsi acest tip de fapte prin aducerea autorilor în fața justiției. Guvernul acționează ca un „slujitor al lui Dumnezeu” atunci când se comportă ca un răzbunător al faptelor rele, propunându-și „să pedepsească pe cel ce face rău”. 

Se extinde dreptul purtării sabiei din acest pasaj până la subiectul războiului? Contextul apropiat are în vedere utilizarea forței fizice în relație cu proprii cetățeni ai unui guvern. Dar, prin extensie, asta implică faptul că, dacă o națiune comite o crimă de război împotriva unei alte națiuni, națiunea ofensată are dreptul de a să autoapăra și de a răzbuna răul. Ar avea sens să spună că o națiune are dreptul să reducă și să pedepsească răul înfăptuit împotriva ei de însăși cetățenii ei, dar că nu ar avea dreptul să diminueze și să pedepsească răul comis împotriva ei de o altă națiune? Simplul fapt că ofensa civilă a fost înfăptuită de o altă țară nu anulează dreptul țării atacate de a cere socoteală.

1 Petru 2:13-14 confirmă învățătura din Romani 13:3-4 

În 1 Petru 2:13-14 ni se spune: „Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de el să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine.” Dreptul guvernelor de a pedepsi răul este confirmat încă o dată.

Este corect pentru un creștin să lupte în război?

Având în vedere că Scriptura spune că este corect ca o națiune să se implice într-un război justificat, înseamnă că este corect și pentru un creștin să lupte într-un astfel de război. Unii au argumentat că necreștinii au voie să lupte în războaie, iar credincioșii nu, însă această separare nu se găsește în Scriptură. Scriptura învață că nu este păcat ca un guvern să se implice într-un război justificat, deci, prin urmare, nu există nimic care să-i interzică unui creștin să se implice în războaie, dacă acestea au o cauză corectă.

Biserica și statul trebuie să fie distincte

Cu toate acestea, este foarte important să amintim aici distincția dintre biserică și stat. Creștinul luptă într-un război nu ca un reprezentant al bisericii sau în numele bisericii, ci ca un reprezentant al țării. Biserica nu trebuie să recurgă la violență (Ioan 18:36), însă guvernul are voie uneori s-o facă (Ioan 18:36, Romani 13:3-4 etc.) Așadar, creștinul nu luptă ca un om al bisericii, ci ca un om al guvernului din țara sa. Amândouă sunt, în cele din urmă, sub autoritatea lui Dumnezeu, dar fiecare are un rol diferit.

Cum rămâne cu întoarcerea celuilalt obraz? 

Cum înțelegem acum poruncile radicale ale lui Isus din Matei 5:39-41? „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.” Cum se potrivește asta cu cele spuse anterior?

Mai întâi, trebuie să clarificăm care nu este problema. Problema nu este că Isus pare să ne spună să ne vedem de treabă și să lăsăm răul să se desfășoare liniștit. Cu siguranță nu asta spune. În schimb, el ne spune cum arată să nu te lași biruit de rău, ci să biruiești răul prin bine (Romani 12:21). Am văzut cu toții înțelepciunea vorbelor lui Isus în viețile noastre de zi cu zi. De cele mai multe ori, cea mai eficientă modalitate de a nu te lăsa biruit de rău nu este prin rezistență. Dacă cineva îți spune o vorbă răutăcioasă, este mult mai eficient să răspunzi cu bunătate decât cu o altă vorbă plină de răutate. Dacă cineva încearcă pe nedrept să-ți taie calea pe autostradă, cea mai bună variantă pe care o ai de obicei este să-l lași pur și simplu să o facă. Dacă am învăța aceste principii, viețile noastre ar fi mult mai liniștite și, ironic, ni se va face dreptate mai des.

Așadar problema nu este că pare că Isus ne spune să lăsăm răul să ne calce în picioare. Problema este că se pare că Isus ne spune că singurul mod în care ar trebui să încercăm să învingem răul este prin a-l lăsa să treacă neobservat și prin a răspunde cu bunătate. Se pare că Isus nu lasă loc pentru folosirea forței în lupta împotriva răului.

O parte din răspunsul pentru această dezbatere se găsește în natura hiperbolică a unei părți semnificative din Predica de pe Munte. Nu cred că Isus ne spune ca niciodată să nu răspundem răului prin forță (ca în autoapărare) sau ca întotdeauna să întoarcem literalmente obrazul când suntem pălmuiți, așa cum porunca sa tot din Predica de pe Munte din Matei 6:6 nu înseamnă că trebuie să ne rugăm doar atunci când suntem complet singuri sau porunca Sa din 5:29 nu înseamnă că unii oameni trebuie să-și scoată literalmente ochii. Isus însuși i-a alungat pe hoții din templu cu un bici (Ioan 2:15), ia Pavel a insistat uneori asupra drepturilor sale de cetățean roman (Fapte 25:11, plus situația interesantă din 16:35-40). Isus folosește o hiperbolă pentru a ilustra care ar trebui să fie dispoziția și atitudinea noastră principală, nu pentru a spune că ar trebui să cedăm literalmente în fața oricărei încercări de a ni se face rău. Aceasta este o parte a răspunsului.

Partea principală a răspunsului constă în sublinierea faptului că Isus se adresează în primă instanță indivizilor. El nu se adresează aici guvernelor, ci vorbește la nivel personal. Prin urmare, acest text arată că răspunsul principal al unei persoane în fața răului ar trebui să fie „întoarcerea celuilalt obraz”, pe când celelalte texte pe care le-am văzut (de exemplu, Romani 13:3-4) indică responsabilitatea dată de Dumnezeu guvernului de a-i pedepsi pe cei care comit crime civile (ucideri, terorism, acte de război etc.). În timp ce uneori este potrivit chiar și pentru indivizi să recurgă la autoapărare, nu este niciodată corect ca indivizii să caute să-i pedepsească pe alții. Este corect, însă, ca guvernele să ia măsuri de autoapărare și să aplice pedepse.

Cu alte cuvinte, există diferite domenii ale vieții. Dumnezeu a vrut ca unele domenii să includă responsabilități care nu se găsesc neapărat în celelalte domenii. Personal, ar fi greșit ca noi să îi pedepsim pe oamenii care ne fac rău. Pasaje ca cele din Romani 13:3-4 și Ioan 18:36 ne arată că Isus nu anulează dreptul guvernelor de a-i pedepsi pe răufăcători. Prin urmare, când un creștin se află sub autoritatea guvernului și este autorizat să lupte într-un război justificat, în numele națiunii, este corect ca el să lupte – pentru că el nu luptă ca persoană particulară, ci ca reprezentant al guvernului căruia Dumnezeu i-a dat puterea sabiei.

Făcând asta, un soldat creștin ar trebui să se străduiască să-și iubească adversarii din război ca oameni, amintindu-și că se opune lor ca reprezentanți ai guvernului sau sistemului advers, nu ca persoane particulare. Atunci când suntem în război, trebuie să ne raportăm la oamenii din armata adversă la două niveluri: cel personal și cel public. Din prisma nivelului personal, soldatul trebuie să se roage și să-i iubească pe soldații dușmani. Din prisma nivelului public, soldatul luptă împotriva lor – nu ca indivizi particulari, ci ca reprezentanți ai sistemului și ai răului care este combătut. Este greu ca această distincție să fie menținută în luptă, sunt convins. Ea nu ar elimina durerea și dificultatea de a fi implicat în lupta împotriva altor ființe umane, dar este, poate, o reflectare a modului în care domeniul privat și cel guvernamental se suprapun și se implică reciproc, rămânând totuși distincte.

Un articol scris de Matt Perman pentru Edictum Dei (https://www.desiringgod.org/articles/did-jesus-teach-pacifism).