Este Dumnezeu un terapeut?

În acest moment, bisericile creștine au de înfruntat o provocare fără precedent. Țările occidentale (cu câteva excepții) au experimentat colapsul ansamblului viziunii morale care le-a făcut să fie entități coerente. Acest colaps înseamnă că până și cei mai fundamentali termeni de apartenență în societate sunt din ce în ce mai antitetici cu cei mai fundamentali termeni de apartenență în biserică.

Unii neagă că acest lucru se întâmplă, însă ei tind să fie cei care se bucură de ceea ce am putea numi “privilegiul progresist” – o protecție temporară față de războinicii culturali de stânga, deoarece practică ritualuri de ură de sine creștină și se concentrează doar asupra doctrinelor care se comportă draguț cu oricine ar fi drept-gânditorul zilei. Însă moralitatea schimbătoare a elitei seculare este o amantă nestatornică. Creștinii progresiști vor învăța, la fel cum au învățat creștinii liberali ai generației precedente, că a face prea multe concesii nu e destul pentru dușmanii creștinismului.

Aș anticipa că în următorii cinci ani vom asista la o rupere semnificativă între toți reprezentanții majori ai credinței creștine. Linia de demarcație va apărea între cei care vor găsi o cale de adaptare la termenii de bun cetățean al lumii și cei a căror fidelitate față de Cristos îi va duce către grade diferite de exil interior în această lume pământească. Primii vor accepta, în cele din urmă, colapsul antropologiei biblice, vor repudia implicațiile acesteia pentru moralitatea sexuală, pentru identitatea umană și pentru adresarea diverselor probleme social construite pe care le întâmpinăm acum, cum ar fi cele legate de rasă și gen. Cei din urmă își vor menține învățătura creștină și vor fi denunțați ca naivi, în cel mai bun caz, și bigoți, în cel mai rău.

Cum ar trebui să ne pregătim pentru a rămâne în picioare în fața lucrurilor care vor veni? Sunt de acord cu arhiepiscopul Chaput că sfințenia și devotamentul trebuie să fie mărturia bisericii. Până la urmă, dacă nu luăm credința în serios, cum ne putem aștepta ca alții să facă la fel? Ba mai mult, sfințenia nu este doar – și nici în primul rând -o strategie apologetică. Este, în parte, răspunsul la doctrina despre Dumnezeu. Doar atunci când înțelegem acest lucru putem să ne așezăm cu adevărat viețile în perspectivă și să ne ancorăm credința astfel încât să reziste acestui moment cultural. Dacă imaginațiile noastre nu sunt aprinse de măreția comuniunii eterne cu Dumnezeul nostru glorios, care va avea loc la sfârșitul timpului, atunci problemele vremurilor de acum vor părea mari și vor amenința să ne copleșească.

Am meditat la aceste lucruri atunci când am avut privilegiul de a conduce un serviciu de închinare în aer liber în Agora din Corint, locul unei predici faimoase de-a lui Pavel. Am remarcat o piatră pe care este gravat pasajul din 2 Corinteni 4:17, în greacă și engleză: “Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.” Pavel a suferit cu adevărat – după cum litania de încercări enumerate în 2 Corinteni ne demonstrează – și totuși suferințele sale i se păreau un lucru neînsemnat, deoarece Dumnezeul său era foarte mare.

Acel Dumnezeu măreț este găsit tot mai rar printre cei care pretind că sunt creștini astăzi. Micul dumnezeu antropomorfic al atât de multor evanghelici moderni este un înlocuitor trist pentru Dumnezeul creștin al părinților din Niceea. Și mai dăunător este Dumnezeul Terapeut, o funcție a cultului modern al victimei care ne-a lipsit de capacitatea de a distinge suferința reală a adevăraților martiri de disconforturile banale pe care generația de social media le prezintă acum ca fiind martiriu. Ambele abordări – abordări care în cele din urmă fac din om măsura tuturor lucrurilor – trebuie respinse.

Și astfel, dacă biserica dorește să cultive sfințenia oamenilor săi, trebuie să le insufle o doctrină glorioasă și frumoasă despre Dumnezeu, una care să le capteze imaginația într-un așa fel încât să îi transporte dincolo de ei până la porțile cerului. Cum se poate face acest lucru? În primul rând, biserica trebuie să înțeleagă clar doctrina lui Dumnezeu și semnificația acesteia. Caracterul nepătruns al lui Dumnezeu; existența Sa ca Tată, Fiu și Duh Sfânt; și glorioasa Sa autosuficiență trebuie să fie proclamate clar în predica bisericii, în mărturisirea ei de credință și în închinarea ei. Creștinii îl laudă adesea pe Dumnezeu în primul rând pentru ceea ce a făcut, face și va face. Dar ar trebui să-L lăudăm și pentru cine este. Și asta înseamnă că biserica are nevoie de lideri care sunt profund pregătiți în doctrina despre Dumnezeu și familiarizați cu textele impresionante ale lui Atanasie, Ioan Gură de Aur, Ciril din Alexandria, Anselm și alți autori asemănători.

În al doilea rând, închinarea trebuie să fie serioasă și matură. Era noastră este una copilărească, cu tendința aferentă de a-L remodela pe Dumnezeu într-o formă copilărească. Astfel, El devine “Cel de sus” pentru fiecare sportiv care crede că prioritatea lui Dumnezeu este să îi pregătească calea spre un campionat; sau iubitul cosmic căruia i se adresează nenumărate cântece creștine contemporane sau marele umăr pe care pot să plângă cei care au fost subiectul unui comentariu negativ pe social media. Însă noi ne închinăm Dumnezeului care îi vorbește (într-un mod foarte ne-terapeutic) unui Iov în suferință din mijlocul furtunii și îi închide gura când e în agonie. Acesta nu este un Dumnezeu copilăresc, ci unul misterios și înfricoșător, iar închinarea noastră ar trebui să reflecte acest lucru. La fel cum liderii bisericilor trebuie să învețe o teologie profundă, tot astfel trebuie să îi conducă pe creștini către această viziune despre Dumnezeu prin rugăciuni, imnuri și proclamarea lui Dumnezeu prin Cuvânt și sacrament.

În al treilea rând, creștinii trebuie să-și pună propria viață în perspectivă înaintea acestui Dumnezeu. Cu cât înțelegem mai bine taina transcendenței lui Dumnezeu, cu atât va fi mai mare înțelegerea noastră a harului Său imanent arătat nouă în Domnul Isus Hristos. Un Dumnezeu trivial este un Dumnezeu al acțiunilor triviale. Dumnezeul Triunic al gloriei este un Dumnezeu al harului trinitar glorios. Numai în momentul în care ne închinăm înaintea unui astfel de Dumnezeu cu uimire, suferințele noastre prezente vor părea ușoare și trecătoare. Numai atunci sfințenia va fi trăsătura evidentă a bisericii.

Carl R. Trueman, First Things