Cât comunism a mai rămas?

Un elev m-a întrebat nu demult ce carte îi recomand pentru a afla mai multe despre comunism. Atunci când vine vorba de recomandarea unei cărți, mai ales pentru un tânăr în formare, lucrurile nu sunt atât de simple. Odată cu oferirea unui titlu de carte, el este pus în fața unui univers și mai ales în fața unei viziuni cu privire la subiectul tratat. Dincolo de răspunsul pe care i l-am dat mi-am adus aminte de dilemele multor oameni, ce au trăit perioada comunistă dar au trăit și tranziția spre democrație. Cum mă raportez la ceea ce a fost? Cum prezinți comunismul unui tânăr? Cum să fac generația tânără să înțeleagă ceea ce s-a petrecut atunci? Ca răspuns la astfel de întrebări au apărut multe inițiative foarte bune. Pus în fața unei recomandări de carte s-a născut în mintea mea întrebarea, cum vorbim despre comunism noilor generații, noi cei ce ne-am născut după 1989? Sau mai este comunismul un subiect de discuție, o piatră de încercare pentru societatea noastră? Nu i-am recomandat elevului doar un titlu anume ci un traseu. Iar traseul pe care i l-am indicat începe cu jurnalele și memoriile celor pentru care comunismul nu reprezintă deloc o perioadă nostalgică. Memoriile Elisabetei Rizea, Aniței Nandriș Cudla, Tertulian Langa, Richard și Sabina Wurmbrand, Radu Mărculescu șamd., sunt doar câteva dintre cele mai relevante pentru experiența comunismului românesc. Îi indic pentru început acest spațiu pentru că mă interesează ca el să înțeleagă ce a fost comunismul în practică. Pericolul comunismului este că el este o idee care ne sucește mințile. În teorie ideea egalitaristă este cât se poate de legitimă, nu? Că doar și biserica primară își punea bunurile în comun, sau mai aproape de noi, kibbutzurile evreiești de după cel de-Al Doilea Război Mondial făceau aceleași lucuri. Ideea utopică a unei societăți perfecte sau mai bine zis a rezolvării problemelor aici și acum, a fost totdeauna o idee tentantă. Mă gândesc la toți intelectualii din România sau din Franța de pildă ce s-au lăsat seduși de ideea comunismului, André Gide, Henri Barbusse, André Brétonsau, Panait Istrati, Alexandru Sahia, Geo Bogza, Zaharia Stancu, etc. Angelo Mitchievici în Umbrele paradisului (Humanitas 2012) sau Richard Crossman în Zeul care a dat greș (Humanitas, 2012) prezintă pe larg istoria intelectualilor ce au simpatizat cu ideea comunistă și fie s-au trezit, fie s-au lăsat mințiți până la capăt. Cortina de fier a căzut în decembrie 1989 dar ideea comunistă a rămas până astăzi să ne sucească mințile. Fantoma unei escatologii imediate, a unei soluții simple la toate problemele complicate ale societății continuă să ne bântuie. Răul a avut totdeauna de-a lungul istoriei capacitatea de a se reinventa. Astăzi nu mai avem luptă de clasă, proletariat, burghezie, mijloacede producție, internaționalism etc. ci avem minoritatea care este opresată de majoritate. Există cenzură de frica ofensării. Mijloacele s-au schimbat dar retorica a rămas aceeași. Din această cauză trebuie să nu ne oprim săstudiem comunismul în toate aspectele sale. Trebuie să ne formăm un instrumentar de analiză încât să fim capabili în a identifica răul acolo unde se reinventează. Experiența carcerală și greutățile îndurate de cei ce au avut de suferit în perioada comunistă ne indică câteva repere de care este imperios necesarsă ținem cont. Interzicerea bisericii Greco-Catolice dar și limitarea libertății religioase a celorlalte confesiuni, controlul strict exercitat asupra creștinismului ne arată clar că ideea comunistă era împotriva oricărei manifestări ale religiosului, acest opiu al popoarelor. Ateismul comunist nu se diferențiază foarte mult de scepticismul actual. În discursul simpatizanților comuniști de astăzi este prezentă retorica anti biserică, ești în tendințe dacă arunci cu noroi, critici și ești vulgar chiar la adresa creștinismului, indiferent de umbrela confesională. Dar cum a răspuns creștinismul la aceste atacuri? Așa cum răspunde de la început, subversiv. Hristos își învăța discipolii în Predica de pe Munte că nu trebuie să se împotrivească celui ce îi face rău iar dacă este lovit peste obrazul drept să îl întoarcă și pe celălalt. Principiul întoarcerii celuilalt obraz este cel mai puternic deoarece răstoarnă paradigma luptei de clasă. Mulți dintre cei închiși în închisorile comuniste din cauza credinței lor au acționat subversiv, răsturnând prin iubire și iertare veninul și ura călăilor. Ce luptă declasă mai exista acolo unde cel considerat dușman, atunci când este agresat, nu răspunde conform imaginii care a fost fabricată despre el? Subversivitatea creștinismului nu acționează doar asupra călăului ci în primul rând asupra celui chinuit. Preotul greco-catolic Tertulian Langa atunci când era încercat de unul dintre reprezentanții răului din închisoare, Dulgheru, spune: “Am căutat să înțeleg această lipsă din conștiința lui Dulgheru și, identificând-o, să i-o pot descifra, ca să i-o pot ierta, căci de aceasta, nu doar el singur era vinovat, ci vina rezida în primul rând în ideologia cu care se identificase și care îi indusese ura și perfidia pe care rușii o culegeau din stepă. Desigur, prin aceasta, nu îi schimbam întru nimic natura, însă mă înnoiam în mine prin liniștea adusă-n conștiința de-o înțelegere urmată de iertare. Cu această liniște din mine simțeam c-aș fi capabil să îl iubesc în rugăciune și să-i doresc tot binele voit de Dumnezeu,ca să îl schimb prin Dumnezeu.” (pp.119, 120). Identificare, înțelegere, iertare. Aceasta este soluția creștinismului la problema răului. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.

Vlad Tomoș, pentru Edictum Dei

Sursa foto: Photo by Moises Gonzalez on Unsplash