Platon, în Republica, se plânge că, în vremurile democratice, un profesor „se teme și pleacă urechea la elevi, iar elevii nu-l iau în seamă pe profesor… și nici pe supraveghetorii lor”. Tinerii își ignoră bătrânii, în timp ce cei care se presupune că sunt mai înțelepți și mai experimentați „sunt plini de amabilități, imitându-i pe cei tineri de teamă să nu fie considerați neplăcuți și autoritari”. Augustin, în Confesiunile sale, deplânge intransigența studenților săi, precum și refuzul lor de a-l plăti. Jude the Obscure, de Thomas Hardy, pune în contrast seriozitatea academică a lui Jude Fawley cu cea a colegilor săi de clasă, al căror angajament față de educația lor lasă de dorit.
Este posibil ca generația noastră să nu fi inventat corupția academică, dar am parcurs un drum spre perfecționarea ei. Cu toate acestea, merită să ne amintim că fiecare generație are păcătoșii și sfinții ei, studenți și profesori buni și răi. În multe privințe, elementele de bază ale educației nu s-au schimbat prea mult: există lucruri care merită să fie cunoscute și care necesită mult studiu; cei care se angajează în acest studiu caută să comunice ceea ce au învățat, iar cunoștințele dobândite se dovedesc utile. Desigur, se poate modifica modul în care aceste cunoștințe sunt comunicate și se poate diminua autoritatea profesorului, precum și curiozitatea naturală a elevului (într-adevăr, ne putem gândi la sistemele noastre școlare ca la niște dispozitive de transformare a copiilor de cinci ani, curioși din fire, în copii de 18 ani, obosiți și dezangajați), dar nu se poate șterge complet dorința de a cunoaște.
Nu ar trebui să disperăm prea ușor în legătură cu starea actuală a lucrurilor. Am scris pe larg despre deraierea instituțiilor de învățământ și despre reducerea standardelor. Am iubit ceea ce predau și pe studenții mei, și am putut să predau cu o mare libertate. Profesorul universitar obișnuit știe că are un angajator care exercită o anumită autoritate asupra sa și îi prezintă obstacole pe care trebuie să le depășească, dar are parte și de o mare autonomie. Mi-am criticat angajatorul în presa scrisă fără repercusiuni grave și nu mi s-a spus niciodată să nu predau materiale pe care le-am considerat valoroase.
Mai exact, am avut norocul ca clasele mele să fie populate cu tineri inteligenți, dornici și muncitori. Desigur, au existat și leneși, și unii copii harnici care nu erau potriviți pentru acest tip de muncă, și alți copii care au ce trebuie, dar nu muncesc din greu; dar, în fiecare an în care am practicat această profesie, am avut studenți despre care știam sigur că au o minte și un suflet mai bune decât ale mele. A fost un privilegiu să stau în fața lor și să stau alături de ei și să contribui în felul meu la dezvoltarea lor. Un profesor care uită acest lucru ar trebui să facă un lucru onorabil și să-și găsească o nouă carieră.
Așa cum am spus, nu am inventat erorile academice, dar părem angajați în acest proiect. Întreprinderea academică, însă, este rezistentă și nu este un mister de ce: ca să-l citez pe Aristotel, toți oamenii, prin natura lor, caută să știe. Această dorință nu poate fi niciodată eradicată și, deși îi putem diminua flacăra prin faptul că nu o alimentăm, nu o putem stinge niciodată. Atunci când lucrurile par întunecate, dragostea de a învăța poate arde mai tare ca niciodată. Ceea ce îi trebuie este mediul potrivit.
Trebuie să recăpătăm ideea corectă de comunitate. Modelele familiale sau ecleziale nu se traduc bine în comunitățile academice. Acestea trebuie, la fel ca toate comunitățile, să satisfacă dorințe umane profunde referitoare la de sens, apartenență, statut și un puternic sentiment al sinelui. Dovezile indică faptul că universitățile și colegiile eșuează în această privință, iar unul dintre motive, după părerea mea, este că sunt mult prea precaute. Să luăm ca exemplu dorința de semnificație. Simțim absența acesteia atunci când suntem implicați în activități care nu au nicio legătură intrinsecă cu binele pe care îl urmărim. Ideea este pe deplin prezentă în cadrul activității, la fel cum tu, în calitate de participant, ești pe deplin prezent în activitate.
Această apărare a artelor liberale, așa cum au fost înțelese din punct de vedere istoric, deplânge modul în care educația a fost instrumentalizată. Învățarea de dragul învățării este un „defect” natural al ființelor umane. Nietzsche a scris că seriozitatea unui om constă în faptul că „și-a recăpătat seriozitatea pe care o avea când era copil la joacă”. Recâștigarea curiozității pe care o aveam când eram copii este calea de urmat. În contrast, noi îi încurajăm pe elevi să se vadă pe ei înșiși ca pe niște consumatori și educația ca pe un instrument. În acest proces, deraiem dorința lor naturală de a cunoaște.
Un text de Jeffrey Polet pentru Acton Institute
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter