Dumnezeu vrea să ne mișcăm

Dumnezeu are un plan pentru viețile noastre, iar acesta necesită mișcarea trupurilor noastre. Bineînțeles, există un loc special pentru contemplație. Probabil că am putea să ne străduim mai tare să respectăm ziua de odihnă, dar nu ar trebui să uităm că Dumnezeu ne-a făcut, de asemenea, pentru o viață de activitate. Scriptura vorbește despre luptă, călătorii, iubire, cuceriri și viață. Iacov se luptă cu Dumnezeu. Israeliții călătoresc în mod constant sau sunt strămutați. Odihna este pedepsită și duce adesea la păcat.

Corpurile noastre și limitările lor ne amintesc că nu putem fi „orice vrem să fim”. Ele au un scop. Împlinirea acelui scop este sursa supremă a oricărei bucurii. În 1 Corinteni, Pavel se întreabă: „Nu știți că trupul vostru este un templu al Duhului Sfânt, pe care îl aveți de la Dumnezeu? Voi nu sunteți ai voștri, căci ați fost răscumpărați cu un preț. Slăviți-L deci pe Dumnezeu în trupul vostru” (6:19-20).

Cum am putea să-L glorificăm pe Dumnezeu în trupurile noastre? Activitățile fizice pot fi asemănătoare cu rugăciunea, în măsura în care ambele necesită grijă și atenție. A te închina înseamnă a fi atent; trupurile și mințile noastre sunt îndreptate spre glorificarea Domnului. În mod similar, activitățile fizice – cum ar fi grădinăritul, gătitul, prelucrarea lemnului, vânătoarea sau pescuitul, de exemplu –, prin faptul că ne cer concentrare și implicarea deplină a trupurilor noastre, pot semăna cu un act de închinare. Și ele Îl pot glorifica pe Domnul.

De asemenea, ele ne aduc mai aproape de ceea ce am fost meniți să fim, de a fi pe deplin umani. O viață de activitate ne împinge să încercăm lucruri noi, să întâmpinăm noi provocări. Cu cât ne mișcăm mai mult, cu atât mai mult suntem angrenați spre măreție. Și cu cât ne folosim mai mult corpul spre bine, cu atât mai mult ne „mișcăm” și spiritual mai aproape de Dumnezeu.

Dar trebuie să ne dorim acest lucru. Viața este ca un dojo, ca să folosim o metaforă a artelor marțiale. Dacă venim și apoi continuăm să venim, într-o zi vom fi mai puternici, fizic și spiritual. Relația noastră cu Dumnezeu se întărește atunci când îl căutăm, în trupurile și în inimile noastre.

Ceea ce facem cu trupurile noastre contează. Adesea uităm că trupul și sufletul nostru sunt una. Vedem acest lucru în Scriptură, unde viața spirituală este adesea descrisă prin imagini active, fizice: „Am luptat lupta cea bună, am terminat cursa, am păstrat credința” (2 Tim. 4:7). Grija față de una aduce beneficii celeilalte.

Așadar, iată câteva sfaturi practice pe care aș dori să le ofer tuturor creștinilor. Pastorii ar trebui să își încurajeze congregațiile nu doar să se roage mai mult, ci și să își pună provocări fizice, să închidă ecranele și să se implice în lume într-un mod tangibil, să se miște. O absență a provocărilor îi degradează pe cei mai buni dintre cei buni. Nu am fost construiți cu toții să fim mari atleți, dar cu toții ne putem ridica și face ceva care să merite. Cel mai important, cu toții putem trăi o viață activă de credință. Așa cum a spus Hristos: „secerișul e mare, dar lucrătorii sunt puțini” (Mat. 9:37).

Recent, la aniversarea de cincizeci de ani a unchiului și mătușii mele, cei doi au uimit peste o sută dintre noi cu un dans coregrafiat pe care îl studiaseră pe YouTube și îl perfecționaseră acasă, în căsuța lor de la țară din Alabama. Am aflat mai târziu că au avut nevoie de luni de zile de practică zilnică pentru a reuși să îl facă perfect. A fost unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată. Se mișcau cu un scop precis.

Creștinismul a fost numit „calea” cu un motiv; se presupune că trebuie să ne mișcăm spre ceva. Mișcarea este un dar. Corpurile noastre și lumea fizică sunt un dar și ne amintesc că Dumnezeul în care „respirăm, ne mișcăm și avem ființa noastră” ne-a dat acest dar și capacitatea de a acționa – de a ne apropia de El. „Nu știți că, în arenă, toți alergătorii aleargă, dar numai unul singur primește premiul? Aleargă, deci, ca să-l primești” (1 Cor. 9:24).

Un text de Scott Godwin pentru First Things