Dumnezeu sau eu? – devoțional din 2 Petru 1

Adeseori, credincioșii se luptă cu următoarea întrebare: în cele din urmă, cine înfăptuiește lucrarea de sfințire în viața mea? La această întrebare unii vor răspunde: „Dumnezeu face totul. Nu trebuie să faci nimic, nu trebuie să depui niciun efort! Privește doar la Hristos.” Pe de altă parte, unii vin și spun: „Totul depinde de tine, așa că fii harnic și fii încrezător în faptul că vei reuși, dacă vei depune suficient efort.” Pentru că părerile diferă, propun să îi punem întrebarea aceasta tocmai unuia dintre apostolii Domnului, lui Petru.

Apostolul Petru abordează această chestiune la începutul epistolei sale. Iată ce spune el în prima parte a scrierii: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot în ce privește viața și evlavia” (vezi v. 3). „Chestiunea este tranșată!”, am fi ispitiți să spunem. Primii au avut dreptate! Doar că urmează a doua parte a argumentației: „De aceea, dați-vă și voi toate silințele (….)” (vezi v. 5). Aici, apostolul Petru pare să încline balanța în favoarea celei de-a doua categorii.

„În cele din urmă, cine are dreptate?” „Ambii sau niciunii”, ne răspunde apostolul. Ca să nu mai lungim vorba, cred că învățătura lui Petru și, în general, învățătura biblică a Noului Testament pe marginea acestui subiect poate fi sintetizată, după cum urmează. În lupta pentru sfințire nu ai nicio șansă fără ajutorul și puterea Lui Dumnezeu. De aceea El este lângă tine și chiar în tine, prin Atotputernicul Lui Duh Sfânt. Ți-a pus la dispoziție toate resursele de care ai nevoie pentru a crește în asemănare cu Hristos și pentru a birui lupta cu păcatul. În lumina acestui fapt, chemarea este să te ridici la luptă. Știind că ai parte de ajutorul lui Dumnezeu, nu precupeți niciun efort. Aruncă-te în luptă cu toată energia, cu toată pasiunea și fii, precum sfinții din vechime, un atlet al sfințeniei. Conștientizarea permanentă a faptului că ești dependent de Dumnezeu te va păzi de mândrie. Dacă nu realizezi mereu că tot ceea ce ești, faci și devii este prin harul lui Dumnezeu, vei fi stăpânit și orbit de mândrie, iar atunci nu se poate vorbi despre sfințire. Pe de altă parte, conștientizarea faptului că ești chemat să lupți te va păzi de lenevie, superficialitate și nepăsare în ce privește sfințirea vieții tale. Suntem chemați să luptăm până la jertfă, cu o încredere deplină în Dumnezeu. Încrezându-ne în Dumnezeu suntem păziți de mândrie și motivați să luptăm. Încrezându-ne în noi, vom lupta fie cu aroganță, mulțumiți de noi înșine, fie cu disperarea perpetuă a celui care se teme că pierde lupta.

Același adevăr îl găsim ilustrat și la apostolul Pavel. Iată, de pildă, ce spune el în Romani 8:13: „Dacă trăiți după îndemnurile ei (ale firii, natura noastră decăzută) veți muri; dar dacă, prin Duhul, faceți să moară faptele trupului, veți trăi.” Cine face să moară faptele firii? Pare că noi. Cum? Prin Duhul! În cele din urmă, prezența Duhului Sfânt în noi, Persoană divină și atotputernică, este garanția biruinței. Doar că, folosind, limbajul din Galateni, trebuie „să umblăm cârmuiți de Duhul” (Galateni 5:16), iar aceasta e responsabilitatea noastră. Ah, acest paradox de care se pare că nu putem scăpa. Și nici nu e nevoie, pentru că, minune!, funcționează!