Conform Genezei 1, Dumnezeu a creat lucruri, organisme, toate întregi. În ziua a treia, el cheamă din pământ ierburi purtătoare de semințe și pomi fructiferi, iar în ziua a patra face soarele, luna și stelele și le așează pe cer. În ziua 5, el poruncește ca mările și aerul să se umple de viață, iar în ziua 6, el cheamă animale terestre – vite, animale sălbatice și târâtoare. Creaturile animate sunt definite de mediul lor. Peștii sunt creaturi ale mării, fie că depun ouă sau nasc pui vii; păsările zboară pe cer, fie că sunt cu blană sau cu pene. Această clasificare ecologică este atât ontologie, cât și taxonomie: animalele sunt ceea ce sunt în virtutea unei armonii create cu habitatele lor. Produsele creației lui Dumnezeu sunt lucruri mature, înrudite cu alte lucruri mature. El creează entități deja formate mai degrabă decât componente chimice, organisme mai degrabă decât celule, copaci mai degrabă decât semințe, găini mai degrabă decât ouă.
Pare un aspect banal, până când comparăm Geneza cu alte relatări ale originilor lucrurilor, antice și moderne. Există suficiente suprapuneri între Geneza 1 și dialogul „Timaios” al lui Platon pentru a-i face pe unii părinți ai bisericii să suspecteze că Platon a plagiat cele mai bune părți ale sale de la Moise. Ca și Geneza, „Timaios” afirmă bunătatea Creatorului și descrie formarea de către demiurg a unor organisme și obiecte întregi. Spre deosebire de autorul Genezei, Timaios este interesat de componentele fizice, geometrice și metafizice ale lucrurilor. Demiurgul amestecă similarul, alterul și esența, iar apoi taie compusul în fâșii pentru a forma sferele interioare și exterioare ale cosmosului. În cosmologia lui Platon, triunghiul este cea mai elementară formă, iar triunghiurile se combină pentru a forma particulele tridimensionale care alcătuiesc focul, apa, pământul și aerul.
O mare parte din biologia post-darwinistă este mai aproape de „Timaios” decât de Geneză. După cum subliniază Michael Hanby, Darwin considera că ființele vii sunt „o agregare accidentală de trăsături” sau, în cuvintele lui Darwin, „suma multor artificii”. Părțile agregate au chiar și o istorie a dezvoltării lor. Darwin a adunat munți de dovezi prin observarea organismelor, dar le-a acordat relativ puțină atenție ca organisme, deoarece interesul său principal era să discearnă operațiunea selecției naturale. Richard Dawkins duce această traiectorie la apogeu, deoarece reduce organismul la un purtător de gene egoiste, aplecate asupra propriei supraviețuiri și perpetuări. Pentru Dawkins, gena (o parte minusculă) și nu organismul (întregul) este unitatea de selecție.
Ceea ce Hanby descrie ca fiind dispariția organismului își are rădăcinile în ipotezele pe care Darwin și adepții săi le-au împărtășit cu Bacon, Newton și alți gânditori științifici moderni. În cosmosul lui Aristotel, lucrurile au legături interioare cu alte lucruri, dar Newton și-a imaginat un univers fără relații intrinseci între entități. Chiar și părțile interne ale unui corp sunt exterioare altor părți interne, legate doar prin forța pe care o exercită unele asupra altora. Se poate spune că principala contribuție a lui Darwin a fost aceea de a aplica modelul newtonian al universului fizic la ființele vii. Având în vedere ambițiile sale mecaniciste, era inevitabil ca biologia să piardă urma organismului.
Pierderea teleologiei naturale are un rezultat similar. Newton a eliminat scopul din teoria sa a mișcării. Lucrurile sunt mișcate de forțe externe, mai degrabă decât de impulsuri interne aristotelice, care le mișcă spre o anumită actualizare. Biologia darwinistă completează eradicarea teleologiei; ea este triumful final al științei mecaniciste asupra „superstiției” aristotelice. Strict vorbind, teoria darwinistă interzice orice relație teleologică din lumea naturală. Ochii nu există „cu scopul vederii” și nici picioarele „cu scopul mersului”. Ceea ce par a fi relații teleologice sunt simple aparențe. Dar fără aceste relații, susține Hanby, nu pot exista organisme: „o lume doar a funcțiilor este o lume absolut accidentală a părților” care, în mod imposibil, nu sunt „părți ale unui întreg real”. În cele din urmă, nici Darwin și nici darwinismul nu scapă cu adevărat de teleologie. Darwin recurge în mod regulat la limbajul personificat din primele sale eseuri despre selecția naturală, descriind selecția naturală ca pe o putere care acționează, apucă, lucrează, observă, îmbunătățește, modifică, conservă, respinge, stăpânește și favorizează. Cu toate acestea, în măsura în care darwinismul exclude cu succes teleologia, el pierde organismele biologice pe care și-a propus să le studieze.
Evoluțiile recente în biologie au readus organismul în centrul atenției. Chiar și Dawkins nu crede cu adevărat în determinismul genetic, iar cercetările au arătat clar că funcționarea genelor depinde de mai mult decât de gene. Abordările sistemice încurajează atenția asupra ansamblurilor biologice. Nu este clar dacă aceste schimbări vor scăpa sau nu de impasurile teoriei darwiniste. Cu toate acestea, având în vedere că Aristotel revine în mod neașteptat, există o șansă ca biologia să ajungă din urmă înțelepciunea antică a Genezei: Dumnezeu a făcut lucrurile.
Un text de Peter J. Leithart pentru First Things
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter