Drama sinelui

Pentru Hans Urs von Balthasar, nu există o întrebare la fel de importantă sau de singuratică precum „Cine sunt?”. Este importantă pentru că – și acest lucru va părea ciudat la început – este imposibil de răspuns la ea. Imposibil, cel puțin, folosind toate lucrurile, înțelesurile și oamenii din jurul nostru. Așadar, pentru Balthasar, întrebarea „Cine sunt?” va conduce ființa umană spre insuficiența oricărui răspuns disponibil, a fiecărui răspuns în parte, iar această insuficiență este un indiciu important despre ce și cine sunt ființele umane. Este, de asemenea, o întrebare plină de solitudine. Asta pentru că nimeni altcineva nu poate răspunde în locul nostru. De asemenea, pentru că mă confrunt cu un „eu” care nu își poate găsi adevărata sa casă.

Există totuși Dumnezeu, posibilitatea de a ne odihni în Dumnezeu, dar cine suntem noi să ne grăbim să ajungem deja acolo? La propriu, cine suntem noi ca să ne putem odihni în Dumnezeu? Așadar, chiar și cu Dumnezeu, nu putem pune capăt acestei drame înainte ca ea să înceapă. Iar scopul aici este ca ea să înceapă. Să punem întrebarea și să o spunem serios. „Acesta sunt eu însumi”, spune Augustin în Confesiunile sale. „Atunci ce sunt eu, Dumnezeul meu?”.

Balthasar spune că este important, din punct de vedere psihologic și al dezvoltării, să ne identificăm cu rolurile unui student. Este important, atunci când sunt student, să mă identific cu atitudinile și activitățile unui student. Este important să mă văd pe mine însumi ca fiind de fapt un student. Nu sunt, în secret, și expert într-un domeniu. Și totuși, această identificare a „eu”-lui meu cu rolul meu nu face decât să reitereze dificultatea. „Identificarea”, explică Balthasar, „presupune non-identitatea și o depășire a distanței dintre cele două… . Dar cine îmi poate arăta rolul în care pot fi cu adevărat eu însumi?”.

Studenții mei adesea agonizează în legătură cu ce specializare să aleagă. Ei simt, nu tocmai corect, și totuși nu incorect, că această decizie este o decizie despre viitorul îndelungat care îi va întâmpina când vor părăsi școala. Este prea mult ca cea mai mare parte a vieții lor să fie legată de o singură decizie. Dar acest lucru este greu de spus cuiva care are optsprezece ani și este speriat de enormitatea restului vieții sale. Mă gândesc adesea la ceva ce spune Maurice Blondel: „Trebuie să mă angajez, sub pedeapsa de a pierde totul; trebuie să mă compromit. Nu am dreptul să aștept, altfel nu mai am puterea de a alege”.

Angajamentul este înspăimântător tocmai pentru că te compromiți pe tine însuți; sunt acum unul care a decis, a hotărât asta și nu aia, și, deși libertatea mea este într-un sens real garanția deciziei mele, totuși nu pot garanta cu propria mea libertate că am dreptate. Dar sunt obligat în mod inexorabil de acele de fier ale timpului, care se rotesc în jurul orelor, și nu le pot împinge înapoi. Vertijul aici este real și dureros, pentru că nu putem fi cu adevărat toate lucrurile. Decizia, care constrânge, este acel angajament necesar care înseamnă a fi o persoană, mai ales una adultă; totuși, fiecare astfel de angajament dezvăluie misterul persoanei care nu este rezumat în întregime de el. Așa cum spune Balthasar: „Cine poate să-mi arate rolul în care pot realmente fi eu însumi?”.

Actul II: Teatrul lumii

Atunci când Balthasar examinează teatrul uman, el se gândește, cu o anumită mirare, la ceea ce fac actorii pe o scenă. Și aici el nu se referă la a juca foarte bine. El se referă la ceva mai elementar. Iată, o ființă umană care joacă un rol. Ca în viață, așa și în joc. Într-un spectacol pe o scenă, viața încetinește puțin pentru ca noi să o privim. Teatrul este o reprezentare inteligentă, o reprezentare mereu în mișcare, vie cu ambivalența de a fi uman. O piesă de teatru poate însemna orice – indiferent despre ce este vorba în piesă. Și mai înseamnă și acest lucru: că omul este alarmant de flexibil, că noi suntem alarmant de flexibili, capabili să conținem și să aducem în lume prin acțiunea noastră tot felul de lucruri, lucruri precum absurdul și durerea și mirarea și ura.

Actorul contribuie cu greutatea propriei sale ființe umane la rolul său, inclusiv la rolurile „neserioase”, conferindu-le chiar și lor o anumită seriozitate. Este o greutate pe care publicul o împarte cu actorul. Noi, spectatorii, ne privim pe noi înșine pe scenă. „Contemplarea fascinată a propriei persoane nu este o contemplare a ceva ce este de mult timp familiar și obositor”, spune Balthasar, „ci o contemplare în speranța de a învăța ceva despre începuturi și sfârșituri. Iar acest lucru se întâmplă în și prin acțiunea prezentată pe scenă”.

Balthasar subliniază cât de ambivalent este sensul uman. Este ambivalent nu numai din cauza gradului său de variație culturală și comunitară – chiar până la contrarietăți –, ci și pentru că nu este clar dacă ceva din toate acestea contează în ultimă instanță. Pariul cel mai elementar al interesului lui Balthasar pentru teatru, lucrul pe care el mizează, este că scena însăși este un fel de îndrăzneală, o îndrăzneală a ființei umane, care are curajul să se întrebe despre ce înseamnă să fii om.

Este o întrebare în mișcare, deoarece situațiile umane suportă legea schimbării constante. De aceea, scena este atât de utilă pentru reflecție: ea ne arată cum acțiunea noastră transformă situațiile, cum acțiunile noastre sunt țesute de alte acțiuni, cum întreaga ființă umană este mereu în schimbare, cum fiecare ființă umană trăiește și moare în mod chintesențial sub auspiciile timpului. Balthasar numește acest lucru „câmpul de tensiune care se împarte între ființele umane cu deciziile lor libere. Ele trăiesc împreună și se ciocnesc unele de altele, influențându-se reciproc în mod continuu, în dialogul cuvintelor și al faptelor, o constelație care se schimbă în mod constant ca urmare a fiecărei mutări în jocul comun de șah, dar întotdeauna în cadrul aceluiași meci”.

Mi-l imaginez pe Augustin privind fix la numeroasele pagini pe care și-a scris amintirile, încercând să se adune din ele. O lumânare singuratică le face să pâlpâie. Dar Augustin nu este amintirile sale; el este altcineva. El este lumina tremurândă, cel care a creat amintirile, cel care le privește acum – omul din amintiri și omul de la distanță, cel care se întreabă acum: „Ce sunt eu?”.

Este ciudat să fii om. Ceva este mereu în curs de desfășurare. Ești mereu în mijlocul a ceva, într-un perpetuu punct intermediar. „Ființa asemănătoare unui centaur, omul”, spune Balthasar, „manifestă ceva incomplet, care indică ceva dincolo de el însuși”.

Sub sau în interiorul „eu”-ului uman, Balthasar percepe un principiu care nu este acest „eu”, care nu este numit atunci când spunem „eu”. Este adevărat, da, că suntem liberi și liberi să ne avem în stăpânire, într-un anumit sens, pe noi înșine. Și totuși, libertatea noastră, care este a noastră, este susținută de o suficiență care nu este a noastră, conferind acțiunilor noastre o calitate a infinitului. „Există”, spune Blondel, „în adâncul conștiinței mele un eu care nu mai este eu; în el îmi reflect propria imagine. Nu mă văd decât în el: misterul său impenetrabil este ca folia care reflectă lumina în mine”.

Balthasar adaptează universul integral al lui Blondel la scenă. Astfel, el prezintă „eu”-ul uman, în toată gravitatea angajamentelor sale, un „eu” căruia nu-i ajunge niciunul dintre ele. Astfel apare ambiguitatea ființei umane, întrucât fiecare „eu” se confruntă cu gravitatea propriilor începuturi și sfârșituri; ea trebuie să răspundă pentru acestea, deși nicio ființă umană, nici măcar întreaga umanitate, nu este un judecător adecvat. Perpetuu, scăpând de orizontul acțiunii noastre, dar susținând-o în același timp, este supra-naturalul. Supra-naturalul este exprimat implicit, dar dramatic, în întrebarea fără răspuns: „Cine sunt eu?”.

Un text de Anne M. Carpenter pentru Church Life Journal