Dragostea unui tată este o dragoste dificilă

Mama mea era diferită și incredibil de inteligentă. Ea nu a urmat nicio facultate, dar îi plăcea să citească. Ea provenea dintr-o familie irlandeză mare și săracă – zece copii – cu multă religie și nimic altceva. Pentru mama mea, cărțile reprezentau lucrurile bune din viață, calitatea. Așa că s-a asigurat că toți cei patru copii ai ei au primit o educație solidă. În copilăria mea, ani la rândul, a criticat orice compunere scriam. Fiecare rând trebuia să treacă de inspecția ei, iar în fiecare zi trebuia să învăț un cuvânt nou. “Cuvintele”, spunea ea, “sunt precum culorile pictorului”. Așa că stăteam la masa din bucătărie cu acest corector iubitor, scrupulos și cu părul cărunt care m-a adus pe lume, în timp ce afară, în rama ferestrei, tatăl meu aducea roabe de pământ și îngrășământ, plin de voie bună.

Ce bărbat misterios era! Nu l-am cunoscut cu adevărat niciodată, nu la fel cum am cunoscut-o pe mama. Mama era ancora religioasă familiei, tata, deși era credincios, era executantul. Pentru tata, cărțile erau ciudate; nu le considera rele, ci doar nepractice. Nu aveam prea multe lucruri despre care să vorbim, în parte datorită faptului că părinții mei au fost mai în vârstă când m-am născut; însă erau și alte motive. Nu era doar vina tatălui meu. Îmi amintesc că într-o sâmbătă după masă, pe când eram adolescent, am ieșit pe veranda din spate și l-am văzut pe tatăl meu până la brâu în noroi. Săpa din nou o groapă, dar s-a oprit zâmbindu-mi larg de la distanță. “Hei, dă-mi o mână de ajutor,” a strigat el, “petrece puțin timp cu mine.” M-am gândit: e nebun. În schimb, am luat cheile mașinii – mașina lui – și am plecat să mă întâlnesc cu niște prieteni.

Pe toată perioada studiilor mele universitare l-am torturat: droguri, note proaste, amenințări că voi fugi și mă voi căsători cu o femeie rabin care preda teologia iudaică la Notre Dame. Și când, în cele din urmă, am adus acasă femeia extraordinară cu care m-am căsătorit, femeia care a trecut cu bine prin dezastrul vieții mele curățând cu bucurie mizeria, îmi amintesc că el s-a aplecat peste masă și a spus, cu o expresie obosită care părea să aibă două sute de ani: “Era și timpul.” Abia mai târziu, mult mai târziu, mi-am dat seama că cel mai mare necaz pe care l-a avut tatăl meu în toți acei ani a fost îngrijorarea pe care i-am provocat-o mamei mele. Pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le-am văzut în el ca greșeli și eșecuri, el a iubit-o mai mult decât am iubit-o eu. Iar el m-a iubit mai mult decât l-am iubit eu.

Poate că toți tinerii sunt egoiști. Are legătură cu dorința noastră de a fi independenți, de a reuși. Poate că fără acest egoism (sau cel puțin fără o parte din el), lumea nu ar funcționa. Dar Dumnezeu are o modalitate interesantă de a te ajunge din urmă, pe măsură ce anii trec. Într-un final, se întâmplă ceva care oferă o cheie a înțelegerii. Și, odată ce se întâmplă asta, modul în care privești totul se schimbă.

Pentru mine a fost ziua în care mama a murit. Am rămas singur cu ea în spital; era rândul meu să o veghez. Fusese bolnavă de mai mulți ani și era consumată de boală. Emoțiile mele erau complet uscate. Am presupus că și restul familiei simțea la fel: era timpul să plece, iar ea a făcut-o. A murit în timp ce stăteam lângă ea. L-am sunat pe tatăl meu și el a ajuns în cincisprezece minute. Am așteptat în coridor în timp ce el a intrat singur. Când am privit înăuntru câteva momente mai târziu, tatăl meu – tipul mare, puternic și nearticulat, pe care nu l-am înțeles majoritatea vieții mele – era în genunchi cu mâna ei pe fața lui, plângând. Nu îl mai văzusem niciodată pe tatăl meu plângând. Dar nimic nu m-a afectat niciodată așa cum m-a afectat acel moment. Prea des considerăm dragostea dintre părinții noștri ca ceva de la sine înțeles și nu o apreciem niciodată pe deplin.

În lacrimile tatălui meu se aflau patruzeci și doi de ani de dragoste, căsătorie, sacrificiu, eșec și luări de la capăt, în care nu i-a spus suficient mamei mele că o iubește, în care au luptat împreună prin Marea Depresie și apoi și-au dedicat viețile copiilor lor și în care s-au avut, la sfârșitul tuturor acestora, doar unul pe celălalt. Povestea a doi oameni este cunoscută doar de Dumnezeu și de ei înșiși. Și fiecare căsătorie pecetluită prin dragoste, indiferent de greșelile și ezitările sale, este mai bună decât cel mai bun roman, pentru că este reală.

Copiii noștri sunt deja mari acum, iar eu sunt bunicul a 11 nepoți. Tatăl meu a plecat acum aproape jumătate de secol. Am toate distracțiile obișnuite – proiecte, facturi, ce vreți. Dar încă mă gândesc la tatăl meu și mă opresc să mă minunez de iubirea lui. Era foarte bun la baschet. Eu eram jalnic. Dar el era răbdător și juca baschet cu mine din când în când, în câte o duminică după-amiază. E ciudat cum nu-ți amintești astfel de lucruri decât când e prea târziu. Mă ducea la birou și mă punea la volanul camioanelor uriașe pe care le vindea, când încă picioarele mele nu atingeau podeaua. Și mi-a dat bani să mă port ca un mare șmecher la prima mea întâlnire din liceu.

Aceste istorisiri personale sunt lucruri obișnuite. Toată lumea are amintiri de felul acesta; ale mele nu sunt speciale pentru nimeni în afară de mine. Dar am învățat ceva din ele, în sfârșit. Am învățat că iubirea tatălui este o iubire dificilă; dificilă pentru că un tată este arareori înțeles de fiul său până când fiul devine și el tată. Mare parte din iubirea unui tată poate părea aspră; adeseori un copil nu vede dincolo de disciplina tatălui. Dar întrebați în jur: tatăl care spune că îi place să fie dur cu copiii săi este un mincinos. Taților le place să fie iubiți, și prea des sunt singuri.

Voi încheia cu o notă despre fiul meu mijlociu, John. Astăzi este inginer civil, având o familie frumoasă. Dar anii copilăriei sale sunt fixați în amintirea mea. Nu am abilități de afacerist; nu aș putea vinde nici măcar apă într-un deșert. John ar putea vinde nisip într-un deșert – și asta, de când avea șase ani. De două-trei ori pe săptămână, se așeza și desena cateva zeci de desene. Apoi, își punea o măsuță pe trotuar în fața casei noastre și ademenea trecătorii să-i plătească câte un sfert de dolar pentru “arta” lui. Îl priveam prin fereastra din față, invidios și uimit. Cum reușea? Și ce părere avea despre cărțile în care mă cufundam în fiecare weekend?

John și tatăl meu ar fi fost nedespărțiți. Copiii și bunicii lor împărtășesc un fel de secret, o asemănare sau o legătură, o înțelegere reciprocă pe care tații, din cauza responsabilităților pe care le poartă, pur și simplu nu o înțeleg niciodată. Dar cred că Dumnezeu a avut un motiv când a lăsat așa lucrurile. Rolul tatălui este de a da; și prin această dăruire să depășească, treptat, egoismul și ingratitudinea care sunt atât de înrădăcinate în fiecare copil.

Un astfel de tată este Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Un astfel de tată a pus Dumnezeu în viața mea. Deși am întarziat cu câteva decenii, deși este târziu și nu e de ajuns, o voi spune, oricum.

Mulțumesc, tată. 

Francis X. Maier, First Things