Dovezi ale Învierii

Din cauza semnificației sale teologice, mulți oameni presupun că Învierea este doar un act de credință religioasă, nu un eveniment pentru care ar putea exista vreo dovadă istorică. Dar nu este cazul. De fapt, aș susține că chiar și dintr-un punct de vedere pur secular, dovezile pentru învierea lui Isus sunt destul de puternice. De exemplu, Jeffery Lowder, un cofondator necreștin al Internet Infidels, scrie că există „argumente istorice puternice” pentru Înviere. Deși consideră că astfel de argumente sunt insuficiente, el este de acord că „pentru teiști [oameni care cred în existența lui Dumnezeu]… Învierea este o explicație plauzibilă.” În mod similar, renumitul filozof ateu devenit deist, Antony Flew, afirmă că „dovezile pentru Înviere sunt mai bune decât pentru miracolele pretinse în orice altă religie. Există o diferență considerabilă atât din punct de vedere al calității lor, cât și al cantității lor.” Savantul evreu Pinchas Lapide chiar afirmă: „Accept Învierea din Duminica Paștelui nu ca o invenție a comunității ucenicilor, ci ca un eveniment istoric.”

Ce dovezi istorice au fost suficiente pentru a-i convinge pe acești necreștini că Învierea trebuie luată în serios și nu respinsă neglijent? Deși există și alte modalități de a dovedi acest lucru, voi schița un argument pentru istoricitatea Învierii, argument care se bazează pe patru puncte principale: moartea și înmormântarea lui Isus, mormântul gol, credința apostolilor și convertirea lui Pavel.

1. Moartea și înmormântarea lui Isus

Istoricii contemporani sunt unanimi în acceptarea morții lui Isus pe cruce. Moartea Sa prin crucificare este faptul cel mai menționat în toate dovezile istorice referitoare la viața Lui, dovezi creștine sau necreștine. Este consemnată în numeroase cărți ale Noului Testament, inclusiv toate cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, epistolele lui Pavel, Evrei, 1 Petru și Apocalipsa. Este menționată de necreștini precum Iosephus Flavius și Tacitus. Este discutată în evanghelii apocrife precum Evanghelia lui Petru și Evanghelia Adevărului. Și este menționată în numeroase scrieri creștine timpurii, inclusiv 1 Clement și epistolele lui Barnaba și Policarp. Mai mult decât atât, este extrem de puțin probabil ca primii creștini să fi inventat povestea că Mântuitorul lor a fost un criminal executat. Agnosticul Bart Ehrman scrie:

”Este greu de înțeles astăzi cât de jignitoare ar fi fost ideea unui Mesia răstignit pentru majoritatea evreilor din secolul I… Deoarece nimeni nu ar fi inventat ideea unui Mesia răstignit, Isus trebuie să fi existat cu adevărat, trebuie să fi provocat cu adevărat așteptări mesianice și trebuie să fi fost cu adevărat răstignit.”

Gerd Lüdemann, profesor în Noul Testament, surprinde opinia unanimă a cercetătorilor atunci când scrie: “Moartea lui Isus ca o consecință a rastignirii este incontestabil.” În mod similar, există dovezi puternice pentru autenticitatea istorică a înmormântării lui Isus. Cel mai important, înmormântarea lui Isus este consemnată în toate cele patru Evanghelii. Înmormântarea lui Isus este, de asemenea, menționată în mod explicit în prima scrisoare a lui Pavel către cei din Corinteni, scrisă la sfârșitul anilor 50 d.Hr., la aproximativ treizeci de ani după moartea lui Isus și reflectă probabil un crez mult mai vechi. Având în vedere că atestarea multiplă este unul dintre criteriile majore prin care oamenii de știință din Noul Testament judecă evidența istorică a unui eveniment, faptul că mai multe surse independente fac referire la același eveniment sugerează cu tărie că acesta este unul istoric. În al doilea rând, toate Evangheliile susțin că Isus a fost îngropat de Iosif din Arimateea, un membru al Sinedriului – curtea religioasă evreiască care L-a condamnat la moarte. Pare puțin probabil ca primii creștini să fi inventat acest detaliu implicând o figură atât de proeminentă, una care era membru al unui grup opus mișcării creștine timpurii.

Dacă acceptăm că Isus a murit într-adevăr pe cruce și a fost într-adevăr îngropat, atunci trebuie să ne întrebăm: Ce s-a întâmplat cu Isus după moartea și îngroparea Lui?

2. Mormântul gol

În al doilea rând, Evangheliile Noului Testament susțin că mormântul lui Isus a fost găsit gol în duminica de după răstignirea Sa. Deși această afirmație nu este universal acceptată, un sondaj recent al literaturii academice din ultimele trei decenii arată că a fost acceptată de majoritatea cercetătorilor care au scris pe acest subiect. Cea mai puternică dovadă în favoarea istoricității mormântului gol este faptul că a fost descoperit de femei. Acest detaliu poate nu pare ciudat, dar este surprinzător, având în vedere statutul femeii în primul secol. De exemplu, Iosephus, istoricul evreu din secolul I, a susținut că legea evreiască a exprimat următorul sentiment cu privire la fiabilitatea femeilor: „Să nu fie admisă mărturia femeilor, din cauza lejerității și îndrăznelii sexului lor.” Dacă creștinii din primele secole ar fi inventat povești pentru a-și susține propria versiune a evenimentelor, de ce nu au relatat descoperirea mormântului ca aparținând unor martori mai credibili?

Reflectând la această dovadă, cercetătorul Noului Testament, Geza Vermes, evreu, concluzionează:

”În cele din urmă, când fiecare argument a fost luat în considerare și cântărit, singura concluzie acceptabilă pentru istoric trebuie să fie că opiniile ortodocșilor, simpatizanților liberali și ale agnosticilor critici deopotrivă – și poate chiar ale discipolilor înșiși – sunt pur și simplu interpretări ale singurul fapt deconcertant: și anume că femeile care și-au propus să-i aducă un ultim omagiu lui Isus au găsit, spre consternare, nu un trup, ci un mormânt gol.”

Observați că Vermes nu apără Învierea; el sugerează că s-ar putea să fi fost o „interpretare” a ucenicilor. Cu toate acestea, el recunoaște puterea mărturiei femeilor ca dovadă că mormântul a fost într-adevăr găsit gol.

Un al doilea factor care susține veridicitatea istorică a mormântului gol este faptul că la doar șapte săptămâni după moartea lui Isus, apostolii au început să predice Învierea chiar în Ierusalim – orașul în care Isus fusese răstignit. Dacă ar fi stat întins într-un mormânt chiar și pentru această perioadă de timp, trăsăturile lui, cum ar fi părul, dinții, statura și rănile crucificării ar fi fost încă identificabile. Este greu de înțeles cum ar fi putut supraviețui mișcarea creștină în curs de dezvoltare, în ciuda opoziției autorităților conducătoare, dacă cadavrul lui Isus ar fi fost îngropat la câțiva pași de templu. Orice sceptic care ar fi vrut să respingă pretențiile apostolilor le-ar fi putut reduce la tăcere făcând o scurtă plimbare până la locul de înmormântare a lui Isus. Cu toate acestea, nu avem nicio înregistrare despre cineva care ar fi afirmat că ucenicii au mințit în legătură cu mormântul gol. Cum a crescut creștinismul atât de repede chiar în locul în care a fost îngropat Isus, dacă ar fi putut fi falsificat atât de ușor?

În cele din urmă, la sfârșitul Evangheliei sale, Matei oferă ceea ce echivalează cu un dialog între creștini și evrei cu privire la trupul lui Isus. El afirmă că liderii evrei din zilele sale au insistat că trupul lui Isus a fost furat de ucenici, o afirmație care se pare că încă circula în secolul al II-lea, deoarece este menționată în Dialogul lui Iustin Martirul cu Trifon. Dar această acuzație implică faptul că liderii evrei credeau că mormântul era de fapt gol; evident, ei nu i-ar fi acuzat pe ucenici de jaf de mormânt dacă ar fi crezut că trupul lui Isus era încă în mormânt. Din aceste motive, cele mai multe răspunsuri sceptice la Înviere nu resping, pur și simplu, mormântul gol ca fiind o legendă, ci încearcă să ofere o explicație alternativă pentru aceasta.

3. Credința apostolilor

În al treilea rând, urmașii lui Isus au susținut că L-au văzut în viață după ce a fost executat. Nu pretindeau că L-au văzut doar o dată sau pentru scurt timp; au susținut că L-au văzut în mod repetat, o perioadă lungă de câteva săptămâni. De asemenea, ei nu au pretins doar că au avut o viziune despre El, ci au spus că L-au atins, au vorbit cu El și au mâncat cu El. Aceste experiențe nu s-au limitat la unul sau doi indivizi, ci au inclus grupuri mari de oameni, inclusiv cinci sute la un moment dat. Ce să facem cu aceste afirmaţii?

Este aproape universal acceptat de către istorici că discipolii au crezut cu adevărat că L-au întâlnit pe Isus înviat, chiar dacă s-au înșelat în credința lor. De exemplu, Gerd Lüdemann, care neagă caracterul istoric al Învierii, afirmă totuși: „Se poate considera ca fiind sigur din punct de vedere istoric că Petru și ucenicii au avut experiențe după moartea lui Isus, experiențe în care Isus le-a apărut ca Hristos înviat.” Acest consens are ca motiv persecuția îndurată de apostoli pentru credința lor în Înviere. Apostolii au fost bătuți și întemnițați în mod repetat. Avem dovezi istorice relevante că Iacov, Petru și Pavel au fost toți executați pentru credința lor, iar tradiția bisericii susține că unsprezece dintre cei doisprezece apostoli au fost în cele din urmă martirizați. Având în vedere suferința cu care s-au confruntat apostolii, este dificil de susținut că știau că Învierea este o păcăleală. Care ar fi fost motivația lor dacă ar fi știut cu siguranță că au inventat poveștile Învierii?

În paralel, este rezonabil să deducem că teroriștii care au distrus Turnurile Gemene în 11 septembrie 2001 au fost sinceri. Dacă erau siguri că islamul este fals, de ce erau dispuși să se sinucidă pe ei înșiși și alte mii de persoane? Ce ar fi avut de câștigat? De asemenea, putem deduce că apostolii au fost sinceri. La fel ca teroriștii din 11 septembrie 2001, ei ar fi avut puțin de câștigat și multe de pierdut acționând în baza unei falsități cunoscute. Dar, spre deosebire de terorişti, apostolii erau în măsură să ştie cu deplină certitudine dacă afirmaţiile lor erau adevărate. Ei susțineau că au văzut, atins și discutat cu un bărbat care fusese executat cu câteva zile mai devreme. Dacă ar fi inventat în mod intenționat această afirmație, ar fi știut cu siguranță că nu merită să moară pentru asta.

Autorul musulman Reza Aslan, care susține că este „imposibil să știm” exact ce s-a întâmplat după moartea lui Isus, recunoaște totuși importanța acestor argumente. El scrie:

”S-ar putea pur și simplu… respinge Învierea ca pe o minciună și declara că credința în Isus înviat este produsul unei minți amăgitoare. Cu toate acestea, trebuie luat în considerare acest fapt sâcâitor: unul după altul, cei care pretindeau că au fost martorii lui Isus înviat, au acceptat propriile morți îngrozitoare, refuzând să-și retragă mărturia. Acest lucru nu este, în sine, neobișnuit. Mulți evrei zeloși au murit într-un mod tragic pentru că au refuzat să-și nege credințele. Dar acestor primi urmași ai lui Isus nu li s-a cerut să respingă chestiunile de credință bazate pe evenimente care au avut loc cu secole, dacă nu cu milenii, înainte. Li s-a cerut să nege ceva ce ei înșiși, personal, au întâlnit direct.”

Când au început să se confrunte cu persecuția și chiar cu moartea, de ce ar fi continuat să afirme ceea ce știau că este o minciună? Cea mai bună explicație este că ei credeau cu adevărat că L-au văzut pe Isus înviat din morți, indiferent dacă credința lor era corectă sau nu.

4. Convertirea lui Pavel

În al patrulea rând, convertirea lui Pavel este o dată importantă raportată în cartea Faptele Apostolilor și de către Pavel însuși în mai multe dintre scrisorile sale din Noul Testament. Inițial fusese un oponent vehement al bisericii și chiar consimțise la uciderea cu pietre a primului martir creștin, Ștefan. În timp ce călătorea la Damasc pentru a continua persecuția asupra bisericii primare, Pavel a devenit brusc creștin, pretinzând că L-a întâlnit pe Isus pe drum. Spre deosebire de ceilalți apostoli, Pavel nu fusese un urmaș al lui Isus în timpul slujirii sale și, în mod clar, nu era prieten cu biserica primară. Astfel, mărturia lui poate fi privită ca a unui „martor ostil,” cineva care nu a avut nici un stimulent să accepte mărturia creștină despre Înviere decât dacă el însuși a avut o experiență pe care a putut-o interpreta fără ambiguitate ca o confirmare că Isus era în viață.

Ponderea acestei dovezi este semnificativă. În primul rând, convertirea lui Pavel l-a pus în dezacord imediat cu liderii religioși evrei din fiecare oraș în care a călătorit. În a doua sa epistolă către Corinteni, Pavel povestește cum a fost biciuit, bătut, ucis cu pietre și a naufragiat ca urmare a credinței sale (2 Cor. 11:24–25). Mai mult, consecințele fizice ale convertirii sale sunt poate chiar mai puțin semnificative decât implicațiile ei spirituale. La fel ca mulți farisei, Pavel a considerat pretențiile discipolilor lui Isus – că Stăpânul lor era Mesia divin – ca fiind nu numai false, ci chiar blasfemii (vezi Fapte 22:2–5; 1 Tim. 1:13). Cu toate acestea, Pavel a suferit o transformare religioasă completă în câteva zile. El a trecut de la a-L privi pe Isus ca pe un profet fals la a crede că Isus este unicul Fiu al lui Dumnezeu, singurul care a oferit mântuirea întregii omeniri.

Acest eveniment este surprinzător din punct de vedere psihologic. La fel de neașteptat ca și cum Richard Dawkins, vocalul ateu de la Oxford, ar anunța brusc că Isus i-a apărut în studiul său și că este acum creștin. Deși am putea crede că este nebun, ar fi greu de negat că s-a întâmplat ceva extraordinar care să provoace o astfel de atitudine complet schimbată. De fapt, convertirea lui Pavel este chiar mai surprinzătoare decât convertirea ipotetică a lui Dawkins, având în vedere că Pavel nu a îmbrățișat o religie mondială cu miliarde de adepți, ci o sectă religioasă disprețuită, persecutată, fără putere și puțini adepți. Prin urmare, oricine se îndoiește de Înviere trebuie să ofere o relatare plauzibilă a motivului pentru care Pavel a suferit o convertire atât de dramatică într-o perioadă atât de scurtă de timp.

Neil Shenvi, Crossway